push the button

sunt un crocodil care zâmbește trist de după perdea, într-o casă scuipată de soartă pe malul mâlos al Amazonului (mi-a plăcut cum sună, dar de fapt casa mea e undeva între Kilkee și Foaagh), văzând oamenii ca pe niște cutii cu amintiri în care scormonesc triști, la rândul lor, după cea mai liniștită clipă, cel mai neted gând, cea mai gustoasă îmbucătură, cel mai zemos sex, cel mai drept zbor, cea mai comodă sofa, cel mai zdrobitor argument, superba panoramă care le va marca toată viața – viața noastră înainte și după această splendidă panoramă – cea mai melodioasă melodie, cea mai dulce tăcere

viața noastră, a crocodililor triști dintre Kilkee și Foaagh, e compusă din frânturi mici, de negăsit, aruncate de marinari obosiți printre stânci, scormonim cu fălcile noastre puternice în cutiile noastre de piele tare și ochioasă, căutăm cel mai proaspăt vânat, cea mai dură împerechere, cele mai fragede tibii de antilopă, Read the rest of this entry »

măi, scuză-mă, te rog din suflet să mă ierți, a trebuit să ies de pe messenger că a început războiul, ai auzit, sper, nu? da, noroc că mi-am schimbat poza de profil cu una ceva mai decentă, am udat florile, am comandat ceva mâncare chinezească – nu orez, că ultima dată a fost mucegăit -  am mai dat niște like-uri pe facebook și am ieșit basma curată, tu? nu, stai, mai stați un pic, nu încărcați kalashnikoavele, mai am de scris o postare, mai am un tweet de dat, un sms de scris, un smiley face, mereu e ceva de făcut, mereu am ceva de zappat, de zippat, de zigurat, nu putem face un teatru de război aici, în zgură? să topim gloanțele ca bomboanele m&m, în gură, fără ură?

măi, scuză-mă, am pierdut și frontul ăsta, mii de prieteni mi-au murit dar am alții și alții pe facebook, ei mă iubesc, sunt fanii mei, mă iubesc așa ciuruit de gloanțe cum sunt chiar dacă mi-am pierdut prietenii, patria, vocea, vederea, auzul, poți să mai amâni un pic contraofensiva? te rog muuult, mai am o iubită de sunat, mai am un emoticon de trimis, un share de făcut, un mișto de trimis unor labagii care au râs de mine în print și pe tv, mai am un email de trimis și două de băgat în trash Read the rest of this entry »

te rog, dacă poţi, mută-ţi turma asta de elefanţi veninoşi un pic mai încolo: mă strâng coastele din cauza lor, uite, sunt plină de vânătăi!

te rog, dacă poţi, mişcă-ţi mormanele astea de bărbaţi morţi mai la marginea patului: am nevoie să respir în linişte, ţi-am zis de-atâtea ori…

te rog, dar numai dacă poţi, împinge cutiile astea cu vechituri – nici nu ştiu ce mai faci cu ele, parc-ai trăi în trecut, nu lângă mine – un pic mai spre genunchi, să mă pot aşeza pe ele fără să mă rănesc, la rugăciunea de seară: ştii cât contează pentru mine mirosul de tămâie şi nava unei biserici.

te rog, numai şi numai dacă poţi, adu-mi două cascade şi-o farfurie cu gem de fraţi bătrâni, şi-apoi mută-ţi camioanele astea cu rochii de mireasă mai spre stradă: nu se văd ferestrele şi ştii cât de mult vreau să văd meteoriţii căzându-ţi pe spate când adormi. Read the rest of this entry »

Bineînțeles că le-am auzit furişându-se. Ca în fiecare seară. De data asta prin spatele casei. Am umplut opaiţul cu grăsime, i-am domolit flacăra ascunzându-i un pic fitilul, m-am afundat în blana de urs (tăbăcită de fapt abia anul trecut, motiv pentru care poartă un miros greu, de bestie), am luat şişul cu plăsele din corn de cerb şi le-am aşteptat.

Primul a venit unul de acum peste 15 ani ș-un pic. Puteam aproape să pipăi mirosul de fân proaspăt, să simt gustul de fragi de pe deal. Am început să-i mănânc pistruii unul câte unul, ca atunci. I-am mâncat buzele de mure, apoi i-am băut pielea de lapte, i-am muşcat bărbia ca o caisă şi am strâns-o la piept puţin, doar puţin, cât să-i opresc respiraţia preţ de o tresărire. Spicele se aplecau încoace şi-ncolo, fără un ritm precis, fără să ştim sau să ştie dacă drumul le va fi vreodată acelaşi. Eram spicele acelea. Read the rest of this entry »

se lipeau braţele de pielea ta de hârtie ca nişte timbre, cum altfel?, nu toate erau ale mele , ştiam asta de când le-am lipit prima dată, degetele mele au simţit lipiciul rezidual al fostelor tale timbre, secreţiile fostelor tale iubiri, am simţit saliva lor seacă, urmele zimţate, neregulate ale îmbrăţişărilor care ţi-au franjurat pielea cu promisiuni neîmplinite, cu priviri deşănţate, cu poeme obscene şi cuvinte fierbinţi

se lipeau pieile noastre de hârtie în teancuri de scrisori, citeam rândurile tale, nu toate erau ale tale, de fiecare dată când ploua cernelurile ni se dizolvau una în alta şi nu apucam niciodată să te îmbrăţişez toată, veneau mereu şi mereu alte braţe care voiau să se lipească de tine, ignorându-mi complet urma, saliva, marginile zimţate şi fragile, totuşi ferme, dorinţa permanentă, bărbătească, firească, de a lăsa urme pe tine, de a te impresiona, tulbura, zdrenţui, uza cu cleiul meu industrial de cea mai joasă speţă, Read the rest of this entry »

întrebările sunt uneori ca gloanţele: stai aşa ca prostul şi le opreşti direct cu fruntea. te sfredelesc, sângerezi, secătuieşti.

şi trebuie să înveţi ceva din întrebările astea.

să înveţi, de exemplu, că sufletele nu sunt nişte animale de circ. să înveţi să le salvezi, oricât de greu îţi este, de orice formă de circ. să te fereşti tu însuţi de el.

să înveţi să pleci mereu capul cu decenţă şi modestie. să aplauzi nebuneşte din palme la spectacole, singura formă de şpagă pe care ar trebui s-o cunoaştem.

să-nveţi că ataşamentul de o casă, un pat şi un obicei te îngroapă de viu şi uiţi să trăieşti.

să-nveţi că nu tot ce se iubeşte se mănâncă.

să-nveţi că ieri nu ai ars cât de tare trebuia, cât puteai. poate recuperezi azi.

să-nveţi că tupeul şi curajul n-au nimic în comun.

să reînveţi să zâmbeşti oamenilor pe stradă, în magazine, în pat, în cimitire, la tribunal, oriunde.

să-nveţi să taci. mult.

să-nveţi să cauţi dincolo de bustul imens şi chiloţii imperfecţi.

să-nveţi să spui ce crezi, ca să-ţi poţi fi mentor când eşti singur.

să-nveţi, da, e greu, s-aştepţi.

am rezolvat destul de rapid cu actele nu mai există o companie înregistrată cu acest nume! cred şi eu că nu există, am căutat o nişă în care să nu am concurenţă, ce fericit trebuie să fiţ’, domnule! mi-a zis angajatul de la Registrul de Acte pentru Companioane de Mică şi Redusă Dimensiune, da, zic eu în gândul meu, ce fericit trebuia să fiu!

am căutat compania asta ani, poate chiar zeci de ani, credeţi-mă… am încercat să intru într-o afacere cu lemn preţios şi condimente, toate aduse tocmai din Mesopotamia, vai, ce concurenţă! mi-au prăduit corăbiile, mi-au omorât familia, m-au urmărit prin păduri, mi-au ars cetăţile, concurenţă, dură, nu glumă, apoi am intrat în comerţul cu nucă de cocos de Ialomiţa, concurenţa nu era foarte mare (până la urmă nu culege aşa de multă lume cocosul de Ialomiţa), dar piaţa, piaţa! Read the rest of this entry »

- Bună seara, şuieră cu o voce aspră, aruncând spre mine respiraţia îmbibată de alcool ieftin şi tutun netratat. Pe umeri purta faimoasa blană de crocodil care ascundea nişte umeri puternici şi laţi. Când era tânăr, femeile obişnuiau să spună că are umerii din Tatra (munţii, nota viitorului traducător) până-n Anzi. Poate chiar aşa şi era. Îşi zvârli pe podea pumnalele împletite din cea mai fină şi tăioasă pânză de Damasc, ca şi cum se simte suficient de în siguranţă şi fără ele. Mii de tâlhari s-ar fi sfâşiat între ei pentru cuţitele astea. Mă străfulgeră şi pe mine imaginea lui întins la pământ cu moartea rânjindu-i pe faţă – eu bucurându-mă de temutele pumnale pentru tot restul vieţii. Lucitoarele lame, înfipte în colţi uriaşi de păianjen, redutabile arme la rândul lor, aveau o poveste cel puţin la fel de cunoscută cu a musafirului meu neînfricat. Se spune că le-a dobândit după ce a spintecat nouăsprezece burţi de stejar la strigarea unui prinţ întunecat care domnea peste mări şi ţări. Mările şi ţările se opreau în pădurea asta a stejarilor imenşi care trebuia, cum necum, doborâţi. Read the rest of this entry »

Cândva, braţele femeilor erau puternice: iscusite, mânuiau iatagane şi ucideau orice sau pe oricine încerca să le oprească. Cândva, braţele femeilor aveau ochi albaştri care nu îngheţau niciodată, nu cunoşteau ceaţa. Trupurile lor mânioase şi suple, mereu puse pe război, se arcuiau ca nişte armate de rădăcini senzuale şi ţâşneau spre inamic, retezându-i capul dintr-o lovitură.

Cândva, tălpile femeilor striveau grijile lumii. Pulpele lor ferme opreau avalanşele. Femeile aveau solzi de aur în jurul taliei, ecuatorul le trecea delicat prin buza inferioară. Cândva, femeile îşi tatuau pe piept, cu tuşul viperelor negre, duhurile neştiute. Cândva, femeile ţineau muzica atârnată la glezne, cu două noduri, în gama sol.  Read the rest of this entry »

azi am văzut cel mai frumos cuţit din lume: pe la treişunsfert, mii de cocori tăiau soarele felii undeva, peste Dunăre

(vă aştept la un borş de peşte zburător)