push the button

am dat nas în nas cu un caras nu foarte gras rămas de pripas avea un nas nu de caras ci de contrabas, bine, mai mult bas

avea căștile foarte trase pe urechi și volumul dat atât de tare încât oricine (aflat într-o zonă relativ adiacentă, desigur, și cu un auz subacvatic bine antrenat) putea distinge frânturi din coloana sonoră Finding Nemo (acum, că a trecut ceva vreme, s-ar putea să fi fost chiar Big Fish, dar sunt fan Tim Burton și s-ar putea lucrul ăsta să-mi afecteze amintirea), căștile cred că-i acopereau și ochii pentru că pur și simplu m-a împuns cu nasul lui umed, de tigru sănătos, ne-am lovit atât de tare încât a dat câțiva pași înapoi, ceea ce m-a descumpănit teribil (cine nu știe ce înseamnă să dea carasul înapoi…), așa încât m-am gândit să nu cedez, mama lui de caras de pripas, și i-am cântat câteva frânturi din Fly Me To The Moon, ca să știe cum stă treaba, Read the rest of this entry »

un domn bine, îmbrăcat nici elegant nici sărăcăcios, curat, cu fruntea bine ascunsă sub boruri dar cu privirea la vedere, nici prea înalt, nici prea scund – ce mai, vreau să spun că ar putea fi oricare dintre bărbați (forțând un pic nota, ar putea fi chiar și oricare dintre femei), intră în magazin. scutură nepăsător și absent umbrela, am putea spune că o răsucește smucit, mai debragă, trage aer adânc în piept ca și cum ar vrea să-i confirme și nasul că este în magazinul care trebuie, apoi cercetează toți pereții, toate rafturile, se oprește cu privirea asupra unui tablou (sau poate o copie pe hârtie?) cu o pisică, tabloul e atât de jalnic încât nu-l încearcă nici măcar un surâs dar mai rămâne preț de o clipă cu mintea-n puful mâței, apoi observă liniile parchetului dintr-un lemn îndoielnic, de unde bani pentru parchet de lux zilele astea?, mereu l-au fascinat liniile și desenele în parchet, le urmărește până ajunge la tejghea. dincolo de ea, un vânzător. Read the rest of this entry »