Redeschid blogul pe www.pushthebutton.ro

Dragii mei, eu ma opresc pentru o perioada. Am nevoie de timp, sa inteleg cine sunt. Multumesc sponsorilor, fanilor, antrenorului… Glumesc; va multumesc ca v-ati rapit din timp sa cititi sau vedeti bucati din mine. Voi continua sa va citesc, pe unde-o-ti fi si dac-o-ti fi. Va tin pumnii, sa zambiti, sa iubiti, sa scrieti.

Intr-o zi, cand noua “imagine” de blog de va fi gata, poate voi scrie din nou. Poate nu. Ca sa insemne ceva pentru voi, cuvintele trebuie sa insemne si pentru mine ceva. Deocamdata le caut.

Ne vedem curand :)

Intunericul este singurul loc in care ma intalnesc cu mine. Oasele imi simt carnea, carnea imi apasa muschii, nervii imi contracta muschii. Totul genereaza spaime, frici, dureri, placeri, morti, fericiri. Toate se duc in alte corpuri, nascute de mintea mea, in visul meu, facute din muschi, oase si nervi.

Intunericul este locul in care ma intalnesc. Ma descopar in vise ca si cum nu m-as cunoaste, ceea ce, de cele mai multe ori, ma trezeste. Pot muri sub rotile trenului neauzindu-l, in timp ce zgomotul pielii sub asternut ma face sa tresar. Sunt iepure si vanator in aceeasi secventa. Muschii mi se desprind de oase, ma descompun pana raman numai nervii sa aminteasca de fantasme.

Fictiunea consuma usor. Fictiunea ucide.

Intunericul e locul in care ma recompun. Pentru ca si intunericul ne compune. Inving adversari pe care nu i-as confrunta nici in vis, contemplu femei regizate, ma infig in fictiune si cresc in ea ca o capusa. Fiecare desprindere e sangeroasa si, ca mereu, fictiunea e cea care supravietuieste. Fantasma e inteligenta: ma sfasie si ma vindeca intr-o clipa. Intunericul, fantezia sunt mai echilibrate decat realitatea: ofera si cer deopotriva.

Pasiunile sunt frumoase pentru ca ne proiecteaza rezultatul asteptarii direct in fantezie.

Ma tot intreaba colegi din presa, lucrand la materiale legate de suprematia online vs.print, daca eu cred ca o sa moara printul. Am spus mereu ca n-o sa moara si asta nu pentru ca sunt idealist si-mi place cum miros ziarele sau cartile. Dar acum avem cifre:

Raportul WAN arata ca numarul de exemplare de ziare platite distribuite la nivel mondial in 2007 a crescut fata de 2006 cu 2,57%. Combinat cu numarul de copii de ziare gratuite distribuite, tirajul mondial al cotidienelor s-a majorat cu 3,65% anul trecut si cu 14,3% in ultimii cinci ani. Cotidienele gratuite detin un rol semnificativ pe piata europeana, unde reprezinta 23% din distributia de ziare. La nivel mondial, gratuitele constituie aproape 7% din exemplarele distribuite.

Raportul e difuzat de AFP si preluat de presa romana. Eu l-am citit aici.

Caz: se fura proprietatea apartamentelor/caselor/locuintelor.

Prezentatoare: Dle.comisar, ce trebuie facut sa nu se mai intample asta? Ce masuri trebuie luate?

Dl.Comisar: Pai, in primu’ si-n primu’ rand, cetatenii ar face bine din cand in cand sa se duca la autoritati si sa verifice ce se mai intampla cu proprietatea lor. (…)

Cuuuum???!!

Iubesc anii ‘80. Din doua motive: pentru ca i-am ‘prins’ si pentru ca au insemnat o revolutie.

Cred ca suntem, ca mai toate speciile, consumeristi antropologic. In cunoastere, in moda, in sex, demografie, geografie, extindere, geopolitica si asa mai departe. Exercitiul inceteaza cand isi atinge scopul. Trebuie sa dezosificam pentru a intelege gustul carnii.

In principiu, revolutiile sunt populare si populiste pentru ca raspund nevoii – tot antropologice -  de a face rau fara un scop anume. Cand revolutiile isi propun un obiectiv simplu, tactil, imediat, devin rapid miscari de masa, vezi revolutia din ‘89. Cand obiectivele sunt mai subtile, este nevoie de un efort conjugat, prelungit, care transforma virilitatea ideilor originare in vectori amorfi si inerti, de cele mai multe ori. De asemenea, exista idei supravirile manate de personaje cu aceleasi calitati care duc revolutiile de unii singuri. Cubistii, dadaistii, post-modernii si asa mai departe.

Anii ‘80 au fost o ruptura. Au adus o revolutie atat de frumoasa, incat ma farmeca si acum. Literatura, politica, muzica, arte plastice (si fotografie, evident), tehnologie (telecom si tehnica de calcul mai ales). Anii ‘80 au adus in fata artele vizuale – N.B. fara internet! Au adus acronime magice cum sunt VHS si CD. Economistii si sociologii spun ca explozia, revolutia s-a datorat statelor bogate (sic!) care au investit in tehnologie. Perfect, dar care-i legatura lui Nichita Stanescu cu tehnologia?

Sau a fulgurantului George Tarnea (cantat aici de Nicu Alifantis) caruia i-am dat atat de putin si mi-a dat atat de multe?

Astazi nu ma pot sprijini pe noua revolutie. Nu-i simt nici scopul, nici victoriile. Cred ca noua revolutie nu a inceput inca. Trebuie sa mancam pana la os setea de sange, de violenta, de orgie mentala, de ciocniri inerte.

Si mi se face dor. Sunt lasat sa mi se faca dor de ei.

Si multi altii.  Si traiesc adecvat, nu adaptat.

Fara sa aiba vreo legatura, am pus mana pe un cd cu Chopin. Am putine discuri cu muzica clasica, din pacate. Nu sunt foarte cult in aceasta privinta. Nu sunt cult in nicio privinta. Incerc sa fiu. Pentru mine si, cateodata din ipocrizie, alteori din confort, pentru ceilalti.

Sunt foarte linistit azi, cand stiu sigur ca nu voi ajunge in/pe niciun varf. Faptul ca exista varf, ma face sa ma intamplu in povesti frumoase si urate, dramatice sau hilare, cu pasiuni si negari, cu inceputuri si sfarsituri.

A Cock and Bull Story – iar film englezesc! – e paradigma vietii post-moderne, in care mii de injunghieri infime ajung sa-ti transforme viata sculpturala intr-un ciot. Este epopeea a ceea ce e important acum si total insignifiant peste cateva secunde. Este montagne rousse-ul in care te urci printre filele unui roman – Laurence Stern, Viata si optiunile lui Tristram Shandy (merita un click, sa vedeti tiparitura originala) – si cobori in miezul unei biografii ce nu poate cuprinde viata. Si nu poate face asta pentru ca viata inseamna soarta. Noroc, vorba unui personaj din film.

Filmul e cu atat mai captivant cu cat actorii isi joaca propria constructie a rolurilor, lasandu-te rar sa razi despre ceea ce ar trebui sa fie o comedie. Steve Coogan, celebru pentru Alan Partridge, strabate viata lui Tristram inca inainte ca micul Shandy sa se nasca. Relatia dintre dorintele tatalui si optiunile finale ale lui Tristram e nedeterminata, pentru simplul fapt ca optiunile nu vor fi fost vreodata prezentate. Englezii fac din istorie isterie. Si invers.

Nemo m-a rugat sa-l duc sa vada marea. Nu puteam sa-l refuz, avand in vedere ca, dupa ce a parasit Oceanul pentru mine, aproape uitase cum e sa-ti umpli branhiile cu apa sarata.

Am ajuns si a privit, mai intai, marea cu emotie, de la distanta…

Apoi ne-am apropiat si a inceput sa se joace cu valuri mici, dar suficient de mari sa-l sperie acum, cand reinvata marea…

Nemo m-a intrebat daca mai putem ramane pana dupa rasarit; cred ca simtea ca nu e departe. Ce sa fac? Nu batusem atata drum doar pentru doua valuri… In plus, Nemo mi-a tot spus in masina ca ar vrea neaparat sa mai stam, sa-i intalneasca, poate, pe prietenii lui vechi – delfinul si pelicanul…

S-a uitat putin spre oras, inspaimantat, probabil, stiind ca se va intoarce acolo. Pentru mine. Pestii nu plang, dar Nemo da. Nu i-am vazut ochii…

Si l-am lasat sa se mai joace…

Cand am vazut ca rasarea soarele…

Nu stiu ce anume, dar ceva il facea sa creada ca ne vom intalni si cu pelicanul si delfinul…

M-a convins si pe mine, asa incat ne-am asezat sa ii asteptam…

Si, cand soarele se aprinse aproape de tot din mare…

Aproape a sarit de pe sezlong de bucurie…

Venise delfinul!

Si-au zis salut in felul lor. Nemo a vrut din nou in apa, ca si cum el, delfinul si miliardele de metri cubi de sare lichida ar fi fost acelasi trup. Sau gand…

S-a mai jucat putin si apoi s-a oprit sa se uite la soare. In adancul Oceanului ai rar sansa sa inveti lumina, mi-a spus candva. L-am lasat, asezandu-ma pe jumatatea mea de sezlong, trist pentru ca stiam ca vom pleca si ma va intreba zi de zi cand ne vom intoarce. Aici, unde si aerul curge…

Si, tocmai cand ne pregateam sa plecam, a aparut si pelicanul…

Nemo s-a uitat lung inapoi si am simtit cum isi indeasa undeva, intr-o valiza inchipuita, imaginea aia cu sezlongul si umbrela, ambele fara suflare. Doar apa, aerul si focul erau vii . Nemo e neschimbat. Insa e cu o dorinta implinita mai bogat…

In 2003, am fost in China. Era plina epidemie SARS. Spun asta pentru ca e important in context, in sensul ca am fost intampinati ca niste eroi, cu mare fast, cu fanfara, cu plimbare prin pietele publice, inclusiv Tien an Men, am fost cazati in vilele de protocol comuniste si am dat mana cu toti cominternistii. In plus, ni s-a oferit o masa cu supa de rechin si chiftelute din cine stie ce animal marin.

Ei bine, in tot acest decor eu am descoperit modestia. Usi masive s-au deschis in spatele nostru, fara sa le auzim, pe ultimele acorduri ale marsului de intampinare. Cand am intors capul, randuri randuri de tovarasi ne asteptau cu zambetul pe buze. Cand am intrat in resedinta de lucru a presedintelui, ne-au intampinat oameni de stat pe care usor ii puteai confunda cu simpli angajati administrativi. Ne priveau intr-o anumita ordine, ca si cum ne invatasera pe de rost functiile si figurile si acum refaceau matematica mentala. Prin usile acelea se intrezarea o alta matematica, istorica de data asta, o aritmetica prin care chinezii incearca sa adune valorile imperiale neocomunismului asamblat pe principii de management modern cu milenii de glorie imperialista in care, printre altele, nu le-a ramas nimic de cucerit, construit si inventat. Cand usile s-au deschis de tot, costumele Armani, Boss si Brioni care imbracau delegatia romana au dat buzna in armata de teracota. Cel putin iti poti imagina asta: noi, europeni cu talie inalta si burti, cu gusturi fashion educate de Mrs. & Mr.Vogue si de invataturile supermarketului, aduceam cohortele sandalelor cu diamante si a pantofilor Blahnik inghesuiti in dressingul datoriei externe a Romaniei; ei, lasand umil privirea in pamant, pamant conturat printre imensele vase Ming de umbrele lor mici. Chipuri identice zambeau programatic la fiecare fraza pe care o spuneam, lasandu-mi impresia ca stau pentru prima oara in fata unui public care stie despre ce vorbesc. Imbracamintea lor avea croiala simpla, purtau pantofi decupati parca din neckermannurile din anii ‘70, cu cravate subtiri facute din matasea fluturilor din Sichuan, iti aratau parul negru si atat de sanatos incat dorinta de a manca numai orez toata viata incepea sa te sufoce si se strecurau prin preajma noastra – niciodata cu un pas in fata sau in urma – taind aerul cu miscari discrete, scurte, dar ferme. Nu am fost niciodata masurat, buzele lor nu au plescait din cauza bijuteriilor prea mari sau, dupa caz, prea ieftine ale doamnelor vizitatoare, nu am fost imbiati sa descoperim China moderna, cu centre de afaceri si orase cat Romania, ci una veche, frumoasa, eterna. modesta. Una care traieste dintr-un elixir produs pentru o intelepciune perena pe care noi n-o cunoastem: a candorii, a pretuirii unui dar subtil, divin, ubicuu: viata.

Viata este modesta pentru ca valorile ei sunt simple. Am vazut si simtit asta in China, in 2003, dar inca nu am INVATAT asta. Si as vrea sa invat cu atat mai mult acum, cand am din nou in fata, umflata, rumena si lipicioasa ca unul dintre porcii impanati de pe platourile ce insoteau intrunirile bahice ale stramosilor nostri: clasa noastra politica.