Adecvare vs. adaptare

Iubesc anii ‘80. Din doua motive: pentru ca i-am ‘prins’ si pentru ca au insemnat o revolutie.

Cred ca suntem, ca mai toate speciile, consumeristi antropologic. In cunoastere, in moda, in sex, demografie, geografie, extindere, geopolitica si asa mai departe. Exercitiul inceteaza cand isi atinge scopul. Trebuie sa dezosificam pentru a intelege gustul carnii.

In principiu, revolutiile sunt populare si populiste pentru ca raspund nevoii - tot antropologice -  de a face rau fara un scop anume. Cand revolutiile isi propun un obiectiv simplu, tactil, imediat, devin rapid miscari de masa, vezi revolutia din ‘89. Cand obiectivele sunt mai subtile, este nevoie de un efort conjugat, prelungit, care transforma virilitatea ideilor originare in vectori amorfi si inerti, de cele mai multe ori. De asemenea, exista idei supravirile manate de personaje cu aceleasi calitati care duc revolutiile de unii singuri. Cubistii, dadaistii, post-modernii si asa mai departe.

Anii ‘80 au fost o ruptura. Au adus o revolutie atat de frumoasa, incat ma farmeca si acum. Literatura, politica, muzica, arte plastice (si fotografie, evident), tehnologie (telecom si tehnica de calcul mai ales). Anii ‘80 au adus in fata artele vizuale - N.B. fara internet! Au adus acronime magice cum sunt VHS si CD. Economistii si sociologii spun ca explozia, revolutia s-a datorat statelor bogate (sic!) care au investit in tehnologie. Perfect, dar care-i legatura lui Nichita Stanescu cu tehnologia?

Sau a fulgurantului George Tarnea (cantat aici de Nicu Alifantis) caruia i-am dat atat de putin si mi-a dat atat de multe?

Astazi nu ma pot sprijini pe noua revolutie. Nu-i simt nici scopul, nici victoriile. Cred ca noua revolutie nu a inceput inca. Trebuie sa mancam pana la os setea de sange, de violenta, de orgie mentala, de ciocniri inerte.

Si mi se face dor. Sunt lasat sa mi se faca dor de ei.

Si multi altii.  Si traiesc adecvat, nu adaptat.

Be that as it may

Fara sa aiba vreo legatura, am pus mana pe un cd cu Chopin. Am putine discuri cu muzica clasica, din pacate. Nu sunt foarte cult in aceasta privinta. Nu sunt cult in nicio privinta. Incerc sa fiu. Pentru mine si, cateodata din ipocrizie, alteori din confort, pentru ceilalti.

Sunt foarte linistit azi, cand stiu sigur ca nu voi ajunge in/pe niciun varf. Faptul ca exista varf, ma face sa ma intamplu in povesti frumoase si urate, dramatice sau hilare, cu pasiuni si negari, cu inceputuri si sfarsituri.

A Cock and Bull Story - iar film englezesc! - e paradigma vietii post-moderne, in care mii de injunghieri infime ajung sa-ti transforme viata sculpturala intr-un ciot. Este epopeea a ceea ce e important acum si total insignifiant peste cateva secunde. Este montagne rousse-ul in care te urci printre filele unui roman - Laurence Stern, Viata si optiunile lui Tristram Shandy (merita un click, sa vedeti tiparitura originala) - si cobori in miezul unei biografii ce nu poate cuprinde viata. Si nu poate face asta pentru ca viata inseamna soarta. Noroc, vorba unui personaj din film.

Filmul e cu atat mai captivant cu cat actorii isi joaca propria constructie a rolurilor, lasandu-te rar sa razi despre ceea ce ar trebui sa fie o comedie. Steve Coogan, celebru pentru Alan Partridge, strabate viata lui Tristram inca inainte ca micul Shandy sa se nasca. Relatia dintre dorintele tatalui si optiunile finale ale lui Tristram e nedeterminata, pentru simplul fapt ca optiunile nu vor fi fost vreodata prezentate. Englezii fac din istorie isterie. Si invers.

Nemo

Nemo m-a rugat sa-l duc sa vada marea. Nu puteam sa-l refuz, avand in vedere ca, dupa ce a parasit Oceanul pentru mine, aproape uitase cum e sa-ti umpli branhiile cu apa sarata.

Am ajuns si a privit, mai intai, marea cu emotie, de la distanta…

Apoi ne-am apropiat si a inceput sa se joace cu valuri mici, dar suficient de mari sa-l sperie acum, cand reinvata marea…

Nemo m-a intrebat daca mai putem ramane pana dupa rasarit; cred ca simtea ca nu e departe. Ce sa fac? Nu batusem atata drum doar pentru doua valuri… In plus, Nemo mi-a tot spus in masina ca ar vrea neaparat sa mai stam, sa-i intalneasca, poate, pe prietenii lui vechi - delfinul si pelicanul…

S-a uitat putin spre oras, inspaimantat, probabil, stiind ca se va intoarce acolo. Pentru mine. Pestii nu plang, dar Nemo da. Nu i-am vazut ochii…

Si l-am lasat sa se mai joace…

Cand am vazut ca rasarea soarele…

Nu stiu ce anume, dar ceva il facea sa creada ca ne vom intalni si cu pelicanul si delfinul…

M-a convins si pe mine, asa incat ne-am asezat sa ii asteptam…

Si, cand soarele se aprinse aproape de tot din mare…

Aproape a sarit de pe sezlong de bucurie…

Venise delfinul!

Si-au zis salut in felul lor. Nemo a vrut din nou in apa, ca si cum el, delfinul si miliardele de metri cubi de sare lichida ar fi fost acelasi trup. Sau gand…

S-a mai jucat putin si apoi s-a oprit sa se uite la soare. In adancul Oceanului ai rar sansa sa inveti lumina, mi-a spus candva. L-am lasat, asezandu-ma pe jumatatea mea de sezlong, trist pentru ca stiam ca vom pleca si ma va intreba zi de zi cand ne vom intoarce. Aici, unde si aerul curge…

Si, tocmai cand ne pregateam sa plecam, a aparut si pelicanul…

Nemo s-a uitat lung inapoi si am simtit cum isi indeasa undeva, intr-o valiza inchipuita, imaginea aia cu sezlongul si umbrela, ambele fara suflare. Doar apa, aerul si focul erau vii . Nemo e neschimbat. Insa e cu o dorinta implinita mai bogat…

Conditia modestiei

In 2003, am fost in China. Era plina epidemie SARS. Spun asta pentru ca e important in context, in sensul ca am fost intampinati ca niste eroi, cu mare fast, cu fanfara, cu plimbare prin pietele publice, inclusiv Tien an Men, am fost cazati in vilele de protocol comuniste si am dat mana cu toti cominternistii. In plus, ni s-a oferit o masa cu supa de rechin si chiftelute din cine stie ce animal marin.

Ei bine, in tot acest decor eu am descoperit modestia. Usi masive s-au deschis in spatele nostru, fara sa le auzim, pe ultimele acorduri ale marsului de intampinare. Cand am intors capul, randuri randuri de tovarasi ne asteptau cu zambetul pe buze. Cand am intrat in resedinta de lucru a presedintelui, ne-au intampinat oameni de stat pe care usor ii puteai confunda cu simpli angajati administrativi. Ne priveau intr-o anumita ordine, ca si cum ne invatasera pe de rost functiile si figurile si acum refaceau matematica mentala. Prin usile acelea se intrezarea o alta matematica, istorica de data asta, o aritmetica prin care chinezii incearca sa adune valorile imperiale neocomunismului asamblat pe principii de management modern cu milenii de glorie imperialista in care, printre altele, nu le-a ramas nimic de cucerit, construit si inventat. Cand usile s-au deschis de tot, costumele Armani, Boss si Brioni care imbracau delegatia romana au dat buzna in armata de teracota. Cel putin iti poti imagina asta: noi, europeni cu talie inalta si burti, cu gusturi fashion educate de Mrs. & Mr.Vogue si de invataturile supermarketului, aduceam cohortele sandalelor cu diamante si a pantofilor Blahnik inghesuiti in dressingul datoriei externe a Romaniei; ei, lasand umil privirea in pamant, pamant conturat printre imensele vase Ming de umbrele lor mici. Chipuri identice zambeau programatic la fiecare fraza pe care o spuneam, lasandu-mi impresia ca stau pentru prima oara in fata unui public care stie despre ce vorbesc. Imbracamintea lor avea croiala simpla, purtau pantofi decupati parca din neckermannurile din anii ‘70, cu cravate subtiri facute din matasea fluturilor din Sichuan, iti aratau parul negru si atat de sanatos incat dorinta de a manca numai orez toata viata incepea sa te sufoce si se strecurau prin preajma noastra - niciodata cu un pas in fata sau in urma - taind aerul cu miscari discrete, scurte, dar ferme. Nu am fost niciodata masurat, buzele lor nu au plescait din cauza bijuteriilor prea mari sau, dupa caz, prea ieftine ale doamnelor vizitatoare, nu am fost imbiati sa descoperim China moderna, cu centre de afaceri si orase cat Romania, ci una veche, frumoasa, eterna. modesta. Una care traieste dintr-un elixir produs pentru o intelepciune perena pe care noi n-o cunoastem: a candorii, a pretuirii unui dar subtil, divin, ubicuu: viata.

Viata este modesta pentru ca valorile ei sunt simple. Am vazut si simtit asta in China, in 2003, dar inca nu am INVATAT asta. Si as vrea sa invat cu atat mai mult acum, cand am din nou in fata, umflata, rumena si lipicioasa ca unul dintre porcii impanati de pe platourile ce insoteau intrunirile bahice ale stramosilor nostri: clasa noastra politica.

Stii…

… de fapt nu am mare lucru. Omul e o cutie cu amintiri. E un copac ce traieste anotimpuri: se scutura, ingheata, se stinge, infrunzeste, inmugureste si infloreste. Dispare. Sunt cateva gradini in care am stat anotimpuri multe: pe strada mea, pe alte strazi, in orasul meu, in alte orase. Ceea ce ma compune este coaja: strat peste strat, ma asez cuminte azi peste cel care am fost ieri, maine peste cel care am fost azi. De parca as vrea sa ingrop primele straturi, sa le protejez. De altii si de mine. De fapt nu sunt decat straturi de coaja.

Unul dintre putinele lucruri pe care le mai am e Anglia. Primul strat de coaja britanica e facut din monoliturile de la Stonehenge care pe mine m-au lasat complet rece. Aerul paclos din jur, evlavia oamenilor care se uitau muti de uimire la pietrele alea, misterul gros din aer pe care aproape ca-l inhalai in plamani m-a facut sa inteleg de ce se intampla niste lucruri acolo. Liniile carunte din stratul asta prim ma duc apoi catre gardurile lungi, din pietre tunse milimetric, ce strajuiau cordoanele ombilicale din asfalt care legau satele din tinutul lacurilor. Apa din Derwent Water. Barcile mancate de alge. Adancuri intuite de pe peer. Anglia cu matematica aceea ciudata a inginerului inchis in el, captiv in inchisoarea propriilor inventii: civilizarea care a adus sange, imperii si, acum, abandonuri. Anglia care nu mai e a lor, e a tuturor. Castelele semetilor cavaleri stau acum prada turistului insetat de cuceriri post bellum.

Anglia, cu double deckers, cu black cabs, cu royal something, cu Barbour, Burberry si pacatosul Rover, cu iarba din Hyde Park si aerul tare de 6 dimineata cand mergeam pe jos pana la birou, cu ploile interminabile si griul din cer, cu vitrinele Fortnum & Mason si kitschul de la Harrods, cu calestile regale care m-au purtat intr-o poveste irepetabila, intr-o zi irepetabila, catre Buckingham, cu agitatia din Soho, cu vomele femeilor bete pe care le gaseam imbratisand languros stalpii in fiecare dimineata la pubul din colt, cu Sloane Square unde nu trecea o ora sa nu vezi un star, cu Holland Park si Chelsea, cu targul de vechituri din Portobello Road, cu cafeaua infecta dar berea magnifica din orice dugheana, cu targul de peste, cu fabuloasele privelisti de pe malurile Tamisei, cu Stratford upon Avon, cu mii si mii de locuri si lucruri pe care nu le-am vazut sau nu mi le amintesc acum. Sau nu mi le voi aminti niciodata.

Anglia e in urma acum. Dar ma gandesc la ea.