Nemo m-a rugat sa-l duc sa vada marea. Nu puteam sa-l refuz, avand in vedere ca, dupa ce a parasit Oceanul pentru mine, aproape uitase cum e sa-ti umpli branhiile cu apa sarata.
Am ajuns si a privit, mai intai, marea cu emotie, de la distanta…

Apoi ne-am apropiat si a inceput sa se joace cu valuri mici, dar suficient de mari sa-l sperie acum, cand reinvata marea…




Nemo m-a intrebat daca mai putem ramane pana dupa rasarit; cred ca simtea ca nu e departe. Ce sa fac? Nu batusem atata drum doar pentru doua valuri… In plus, Nemo mi-a tot spus in masina ca ar vrea neaparat sa mai stam, sa-i intalneasca, poate, pe prietenii lui vechi – delfinul si pelicanul…

S-a uitat putin spre oras, inspaimantat, probabil, stiind ca se va intoarce acolo. Pentru mine. Pestii nu plang, dar Nemo da. Nu i-am vazut ochii…

Si l-am lasat sa se mai joace…

Cand am vazut ca rasarea soarele…

Nu stiu ce anume, dar ceva il facea sa creada ca ne vom intalni si cu pelicanul si delfinul…

M-a convins si pe mine, asa incat ne-am asezat sa ii asteptam…

Si, cand soarele se aprinse aproape de tot din mare…

Aproape a sarit de pe sezlong de bucurie…

Venise delfinul!

Si-au zis salut in felul lor. Nemo a vrut din nou in apa, ca si cum el, delfinul si miliardele de metri cubi de sare lichida ar fi fost acelasi trup. Sau gand…

S-a mai jucat putin si apoi s-a oprit sa se uite la soare. In adancul Oceanului ai rar sansa sa inveti lumina, mi-a spus candva. L-am lasat, asezandu-ma pe jumatatea mea de sezlong, trist pentru ca stiam ca vom pleca si ma va intreba zi de zi cand ne vom intoarce. Aici, unde si aerul curge…




Si, tocmai cand ne pregateam sa plecam, a aparut si pelicanul…

Nemo s-a uitat lung inapoi si am simtit cum isi indeasa undeva, intr-o valiza inchipuita, imaginea aia cu sezlongul si umbrela, ambele fara suflare. Doar apa, aerul si focul erau vii . Nemo e neschimbat. Insa e cu o dorinta implinita mai bogat…
