mai bun, dar nu stiu daca mai bine

ma intorc la pusthebutton.ro

va astept cu drag.

sfaturi practice 3

Secrete mici, efecte mari, vol.II, 1971, Editura Ceres

foto ©Rareș Petrișor

Advertisement

se întâmplă ceva

se întâmplă ceva sub asfaltul tâmplei mele stângi fix acolo unde patru dumnezei își încearcă talentul pe o chitară acustică unde demonii joacă șotron unde șapte babe îngălate încearcă să-mi facă fus tristețile unde încheietura mâinii stângi a unei femei troznește ca un lemn umed într-o cabană din Alpi unde bărbații își mângâie femele pe creștet cu palmele pline de sânge unde pâinea e făcută din praf de pușcă unde sunete bizare se întâlnesc în același dans drăcesc ca și noaptea trecută unde aventurierii scapă pe lumea ailaltă cu cearșafurile întinse pe catarge

judecata de apoi cincisprezece

-Și?, întrebă Vocea.

-Dă-ți dracului jos căciula aia de astrahan, ești ridicol, răspunse domnul P.

al dracu’

timpul nu mai găsește locuri potrivite să mă strivească ești o muscă îmi spune nopțile strivindu-mă de farul unei mașini roșii decapotabilă ce gonește spre un loc de coastă purtând doi tipi un tip și-o tipă sau doi tipi sau două tipe n-avem niciun standard aici încep să curg murind pe farul fierbinte luminos ce catharsis mai bun pentru o muscă unde mi-aș fi găsit mai curând gloria decât arzându-mi ultima clipă pe rugul electric al unui far de decapotabilă roșie ești un gunoi îmi strigă ziua și mă lipește de trotuare ca pe-o flegmă aștept neputincios frigul privind gleznele minunate ale unor tinere pufoase pantofi amenințători ai domnilor mașinile niște uriași rapizi demoni zgomotoși transportând indivizi necunoscuți speciei mele flegmatice

#revolutie

Și totuși, e prea mult zgomot.

Alegeri, alegem cu picioarele. Proteste, le stingem cu bâtele. Valori, le alungăm cu indiferențele. Profunzimi, le acoperim cu superficialitățile. Prostii, le adâncim cu întuneric. Polenizăm izvoarele astea dureroase: nu ne întrece nimeni în fertilitatea amarului.

E suficient să vezi rânjetul și gușile celor care își asumă hălci bune de merit din tot ceea ce se întâmplă bine în România: i-aș numi teritocrați. Teritocrația, noul tip de mecanică socială dominantă, împarte totul în zone de influență. Cum sunt ele câștigate? Întămplător, moștenite, transformate, dezvoltate. Ca niște cangrene, niște pustule care fac viața frumoasă familiei tot mai extinsă de teritocrați, și tot mai insuportabilă nouă, celorlalți, cu conștiințe ce vociferează, dar nu reușesc să cânte la unison. Puternic. Asurzitor de frumos. 

simple

Să scriem viața din propoziții simple. Să ne limtăm la verbe. Ascult. Pleacă. Trăiesc. Mor. Asta până îți străpunge nările pumnalul unui parfum. Până se rupe în tine cheagul rănilor cusute cu firul unor dimineți grele, în care speranța nu mai e femeia zveltă care ți-a adormit pe piept azi noapte, ci o bătrână uscată, stearpă, putredă în gură, și curvă pe deasupra. Propozițiile simple compun jocuri simple cu reguli simple. Dacă dai, dau. Dacă omori, omor. Dacă vrei, nu. Leonardo se scufundă, Kate supraviețuiește. Să ne limităm la propoziții simple.

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială

Raed Arafat, sirianul vrajbei noastre

Am scris și am susținut în repetate rânduri că sunt nocivi oamenii care se pricep la orice. Eu nu mă pricep la orice. Nu sunt expert în sistemul de sănătate. Sunt doar expert în spitalele românești pe care, mai ales în ultimul an, le-am tot bântuit.

Am doi medici în familie; am mulți prieteni medici. Sistemul e mort, corupt, mai bolnav decât bolnavii. De aceea cred că distrugerea unui serviciu medical care funcționează impecabil și care salvează mii de vieți este o crimă la adresa unei națiuni. Nu e nicio diferență între asta și alte acte abominabile de tip Decret 770/1966, raționalizarea alimentelor în anii ’80, sistematizarea rurală.

În toată țara lui Gheorghe nu mai luptă nimeni cu balaurul.

crezi că ştii, dar nu / you think you know, but no

Crezi că degetele încep de la marginea pielii, dar nu. Încep dintr-o genă rebelă care a vrut să-ţi dea degete mai scurte. Mie, mai lungi. Încep de la răsuflarea microscopică uşurată a unui fir de praf, încă uluit că a scăpat văilor şi munţilor de pe buricul degetului tău arătător. Încep cu pielea fetei dintr-a treia care te-a electrocutat până dincolo de moarte.

Crezi că amintirile încep cu o bicicletă, dar nu. Încep din mizeria de pe opinca unui străbunic, uitat undeva între două traverse de tren şi o cruce incertă, pe lângă Făgăraş. Încep dintr-o mică rană la genunchi din care a curs tot sângele romanilor, tătarilor, hunilor, bulgarilor. Încep dintr-o oală de pământ în care axis mundi era un centimetru pătrat de coastă afumată, vişinie.