push the button

rostul vieții e să râzi

Vedere in culori

Unchiul meu naviga. Era electrician in marina si calatorea mult. Imi aducea Wrigleys si niste acadele uriase, pe care stria Stop (sic!), la care lingeam cateva zile, dupa un program ciudat pe care il stia doar mama.

Odata, insa, mi-a adus o vedere cu Piccadilly Circus. Era atat de frumoasa incat nu am cum s-o uit. Intr-o lume aproape in totalitate alb-negru, era coltul meu de culoare. In plus, era din aia 3D, groasa si putin zimtata. De altfel mi se parea ca greutatea o face mai veridica, iti lasa impresia ca e rupta direct din piata, dintr-o lume pe care nu credeam ca o sa o vad vreodata.

Astazi, in lumea mea, vreau sa vad alb-negru. Culorile din jur imi provoaca greata, atat vreme cat culorile sunt date de fugi, de rupturi, de tanjiri, de fetisuri penibile. Dar axiologia este arta sinuciderii. Nu voi ajunge acolo. Eu doar vreau sa imbratisez culorile cum pot eu mai bine, sa le vad, daca nu sa le simt. Vederea mea de azi contine masini urland pe contrasens, pantofi scalciati si murdari, oameni tristi si goi care (se) alearga, o lumina care cade de nicaieri si se duce peste tot, fara putinta a o intelege sau accepta. Vederea mea e un plaman plin de praf care respira uitandu-se la vederea mea de demult, in culori.

Piccadilly Circus, 2002:

Advertisements

Written by Rares

May 14, 2008 at 12:47 am

Posted in Photography

%d bloggers like this: