push the button

rostul vieții e să râzi

Conditia modestiei

In 2003, am fost in China. Era plina epidemie SARS. Spun asta pentru ca e important in context, in sensul ca am fost intampinati ca niste eroi, cu mare fast, cu fanfara, cu plimbare prin pietele publice, inclusiv Tien an Men, am fost cazati in vilele de protocol comuniste si am dat mana cu toti cominternistii. In plus, ni s-a oferit o masa cu supa de rechin si chiftelute din cine stie ce animal marin.

Ei bine, in tot acest decor eu am descoperit modestia. Usi masive s-au deschis in spatele nostru, fara sa le auzim, pe ultimele acorduri ale marsului de intampinare. Cand am intors capul, randuri randuri de tovarasi ne asteptau cu zambetul pe buze. Cand am intrat in resedinta de lucru a presedintelui, ne-au intampinat oameni de stat pe care usor ii puteai confunda cu simpli angajati administrativi. Ne priveau intr-o anumita ordine, ca si cum ne invatasera pe de rost functiile si figurile si acum refaceau matematica mentala. Prin usile acelea se intrezarea o alta matematica, istorica de data asta, o aritmetica prin care chinezii incearca sa adune valorile imperiale neocomunismului asamblat pe principii de management modern cu milenii de glorie imperialista in care, printre altele, nu le-a ramas nimic de cucerit, construit si inventat. Cand usile s-au deschis de tot, costumele Armani, Boss si Brioni care imbracau delegatia romana au dat buzna in armata de teracota. Cel putin iti poti imagina asta: noi, europeni cu talie inalta si burti, cu gusturi fashion educate de Mrs. & Mr.Vogue si de invataturile supermarketului, aduceam cohortele sandalelor cu diamante si a pantofilor Blahnik inghesuiti in dressingul datoriei externe a Romaniei; ei, lasand umil privirea in pamant, pamant conturat printre imensele vase Ming de umbrele lor mici. Chipuri identice zambeau programatic la fiecare fraza pe care o spuneam, lasandu-mi impresia ca stau pentru prima oara in fata unui public care stie despre ce vorbesc. Imbracamintea lor avea croiala simpla, purtau pantofi decupati parca din neckermannurile din anii ’70, cu cravate subtiri facute din matasea fluturilor din Sichuan, iti aratau parul negru si atat de sanatos incat dorinta de a manca numai orez toata viata incepea sa te sufoce si se strecurau prin preajma noastra – niciodata cu un pas in fata sau in urma – taind aerul cu miscari discrete, scurte, dar ferme. Nu am fost niciodata masurat, buzele lor nu au plescait din cauza bijuteriilor prea mari sau, dupa caz, prea ieftine ale doamnelor vizitatoare, nu am fost imbiati sa descoperim China moderna, cu centre de afaceri si orase cat Romania, ci una veche, frumoasa, eterna. modesta. Una care traieste dintr-un elixir produs pentru o intelepciune perena pe care noi n-o cunoastem: a candorii, a pretuirii unui dar subtil, divin, ubicuu: viata.

Viata este modesta pentru ca valorile ei sunt simple. Am vazut si simtit asta in China, in 2003, dar inca nu am INVATAT asta. Si as vrea sa invat cu atat mai mult acum, cand am din nou in fata, umflata, rumena si lipicioasa ca unul dintre porcii impanati de pe platourile ce insoteau intrunirile bahice ale stramosilor nostri: clasa noastra politica.

Advertisements

Written by Rares

May 31, 2008 at 2:04 pm

Posted in Romania

2 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. he. ce fain. sunt prea vesela azi ca sa scriu de kestii serioase. da’ revin.

    ilinca dima

    June 1, 2008 at 3:40 pm

  2. da’ ce, chestiile ‘serioase’ indispun? revino.

    Rares

    June 2, 2008 at 12:04 am


Comments are closed.

%d bloggers like this: