push the button

rostul vieții e să râzi

Faruri ştirbe

M-am aşezat la masa de scris. Trebuia să-i scriu. Trebuia să-i scriu ceva, orice.

Mi-am adus aminte, ca de fiecare dată, de o grămadă de istorii comune. Pe unele le-am mai povestit. Pe cea mai amuzantă dintre ele o spun mereu la clubul de ajutorare a surdo-muţilor unde fac voluntariat de fiecare dată când (mă) simt rău şi am nevoie de izbăvire. Pe cele care mâhnesc deopotrivă sufletul şi hârtia le păstrez pentru invitaţi de soi: ultima dată povesteam ceva primarului. Stăteam chiar lângă el; stofa fină a pantalonilor lui îmi atingea docul banal ce-mi acoperea picioarele cu un fel de nădragi fără niciun dumnezeu: îmi veneau groaznic, dar erau cei mai buni pantaloni pe care-i aveam. Îl îngreţoşam pe individul ăsta parvenit cu tot felul de detalii din viaţa mea de bolnav, dar mai cu seamă îi testam limitele cu povestea celei din urmă noastre cerţi. Şi-mi făcea bine.

Şi mai e, bineînţeles, întâmplarea cu beţivanul ăla care ne-a învăţat totul despre faruri de port într-o singură noapte – bine, cât am avut noi răbdare să stăm în spelunca aia nenoricită. Avea în piept o decoraţie smulsă cu tot cu bucata de veston a unui fost marinar pe care l-a găsit mort printre stâncile de la poalele unui far din Cape Town, aproape de Bloubergstrand. Nu era fericit pentru chestia asta, dar îşi freca metalul cu oarecare mândrie: Mai dă-i în mă-sa cu războaiele lor, ce, dacă n-am avut chef să ma întorc cu cioturi acasă, ce vor? Nişte rahaţi, nici nu înţeleg ce e ăla război. Dar cu farurile… ei, cu farurile e altfel…

Farul este o construcţie sublimă, are delicateţea taliei unei femei, robusteţea neaşteptată a unui mădular erect spărgând furtunile una după alta, mândria unui rege, orgoliul unui vânător, speranţa unei virgine, ritmul eternităţii. Nec plus ultra, zice paznicul de far, noi încruntăm sprâncenele. Da, păi ce să fac într-un far toată ziua? Citesc…

Vieţile noastre intră în alte vieţi; războaie din care se întorc cu cioturi. Cioturile noastre mângâie talii şi mădulare, produc şi povestesc poveşti cumplite, unele chiar cumplit de frumoase. Farurile noastre cad în valuri fără să le lipsească fălnicia sau speranţa: apa ne înghite, mugind, strigătele de lumină care ni se mişcă pe frunţi, coroane anonime prinse în eternitate cu nestemate sărate.

Ne cautăm, apoi, pe fundul oceanelor, piatră cu piatră. Noi, farurile, ne vom regăsi, mereu ştirbe, incomplete şi nesigure. Mereu diferite.

O să mor, Alexandru., i-am scris.

Advertisements

Written by Rares

November 24, 2010 at 9:40 pm

Posted in Episoade

Tagged with , ,

5 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. nu mai exista niciun emoticon

    diana

    November 28, 2010 at 2:47 am

  2. :)

    valeria

    November 29, 2010 at 7:13 am

  3. io cred ca cioburile-cioturile sunt probe autentice. doar prin/cu ele, pot invoca intregul…

    clem

    December 2, 2010 at 9:19 am

    • Să invocăm și viitorul, măcar uneori.

      Rares

      December 2, 2010 at 5:13 pm


Comments are closed.

%d bloggers like this: