push the button

rostul vieții e să râzi

la mulți ani nimănui

sunt un crocodil care zâmbește trist de după perdea, într-o casă scuipată de soartă pe malul mâlos al Amazonului (mi-a plăcut cum sună, dar de fapt casa mea e undeva între Kilkee și Foaagh), văzând oamenii ca pe niște cutii cu amintiri în care scormonesc triști, la rândul lor, după cea mai liniștită clipă, cel mai neted gând, cea mai gustoasă îmbucătură, cel mai zemos sex, cel mai drept zbor, cea mai comodă sofa, cel mai zdrobitor argument, superba panoramă care le va marca toată viața – viața noastră înainte și după această splendidă panoramă – cea mai melodioasă melodie, cea mai dulce tăcere

viața noastră, a crocodililor triști dintre Kilkee și Foaagh, e compusă din frânturi mici, de negăsit, aruncate de marinari obosiți printre stânci, scormonim cu fălcile noastre puternice în cutiile noastre de piele tare și ochioasă, căutăm cel mai proaspăt vânat, cea mai dură împerechere, cele mai fragede tibii de antilopă, cel mai frumos țipăt de groază, cel mai frumos LP Portishead, cea mai frumoasă curea de blugi – da, și crocodilii poartă blugi, mai ales cocheții crocodili tanzanieni de stepă! – cel mai frumos poem zimțat, dar frânturile noastre sunt atât de mici încât ani de zile stăm fără amintiri și ne mestecăm fericirea în sucul gastric, bucuroși totuși că putem fi subiect de discuție pe National Geographic, dar continuăm să căutăm prin cutiile noastre fărâme de foste șanse pe care acum am vrea să le înfundăm pe gâturile noastre flămânde, să ne lăfăim în cărnurile lor, să adormim la lumina caldă a osânzei lor arzânde, să hrănim generații și generații de crocodili, de la cei păroși, pitici și insignifianți de Osaka, până la crocodilii giganți din Guatemala, fiecare cu propria cutiuță de amintiri în care încearcă șă strângă firimiturile cele mai delicioase, dar ele sunt așa de mici, tot mai mici

și stau aici, în căsuța mea dintre Kilkee și Foaagh, așteptând ca oceanul să se desăreze, să ne lase și pe noi să adunăm o amintire, două, că altfel o să ne mâncăm trecutul cu fiecare mușcătură și-o să ne fie tot mai foame, tot mai foame, și nu pot să nu mă gândesc acum, când mai trece un an și nu știu ce mi-a rămas în cutiuță (dar nici nu am curajul s-o deschid), la rudele mele din Etiopia, săracele, e vorba de crocodilii astmatici cu gușă în trei culori, blestemați de Zeul Crocodililor însuși să-și poarte cutia cu amintiri chiar în zona cea mai frumoasă a corpului lor, gușa, cea care i-a introdus în toate manualele de zoologie și i-a făcut pe etiopieni să iubească ploaia și mandarinele răsucite

și, dincolo de rudele mele din Etiopia, mă uit departe pe fereastra căsuței mele de pe țărmul oceanului, cât pot vedea de departe cu ochiul meu stâng, mă uit flămând la cutia cu amintiri la care se reped deopotrivă oameni și crocodili

mă mușc tandru de coadă și mă uit din nou pe fereastră, salivând cu gândul la amintirile pe care abia aștept să le înghit

(foto: Portugalia, 2010)

Advertisements

Written by Rares

December 31, 2010 at 4:25 pm

5 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. Nimanui te-a si gasit!
    La multi ani! cu multe viitoare amintiri :)

    sophie

    December 31, 2010 at 8:26 pm

  2. of of of croco trist si mic… cine e acel nimeni?
    la multi ani!

    Elza

    January 1, 2011 at 5:39 pm

    • Aaahahaaa, croco mic și trist?! Aaahahaaa, ce m-am mai distrat…

      Rares

      January 1, 2011 at 6:53 pm

  3. See you later, alligator!

    Zvârluga.Bond

    January 3, 2011 at 11:53 am


Comments are closed.

%d bloggers like this: