push the button

rostul vieții e să râzi

a zis

nimeni nu are timp de prostiile astea, a zis şi a strâns din dinţi până gingiile au devenit nişte plăsele din care ţâşneau falnice săbii, săbii care, puţin mai târziu, aveau să-i sfâşie pe toţi cei care se i se aşezau de-a curmezişul

nimeni nu poate fi atât de bătrân, a zis şi a tras un scuipat către cer de-a început să plouă cu gânduri aspre, îndrăzneţe, gânduri care, doar puţin mai târziu, aveau să-i înece pe toţi cei care-i fumau sufletul în ţigări rulate în foi de argilă

nimeni nu crede în mărgelele astea, a zis şi a trecut cu plugul încins peste rănile tuturor răniţilor, peste muşchii şi pleoapele lor, pleoape din care, un pic şi mai târziu, aveau să se desfacă aripi şi-i puteai vedea pe toţi zburând doar clipind

nimeni nu mai vrea să ţipe aşa, a zis şi şi-a ciupit o coardă cu un solz de lăcustă plutitoare de Nevada exact în locul din care plecau cele mai insuportabile sunete, sunetele care, un pic mai târziu decât mai târziu, aveau să spargă băşicile din piele de arţar în care ne păstram cu toţii sufletele

şi uneori, foarte târziu, mult prea târziu pentru unii, ieşea puţin la soare ca să ne fie bine la umbra-i.

Advertisements

Written by Rares

January 9, 2011 at 4:24 pm

%d bloggers like this: