push the button

rostul vieții e să râzi

ca în fiecare an

am adormit, aşa cum fac aproape an de an, şi m-am trezit în oraşul ăsta nici mare nici mic, nici în munte nici pe malul vreunei ape, cu oameni nici ascunşi nici foarte întredeschiși, m-am trezit exact când soarele se pregătea să apună uite, tocmai după zidurile acelea de culoarea cămilelor spiralate, deci mai era un strop de lumină, după cum puteți bănui; oamenii s-au apropiat și au început să pună întrebări, da’ de ce e dama așa urâtă, da’ cine e în tablou’ ăsta, da’ p-ăsta de ce l-ați pictat așa, da’ ce, vă credeți artist, acum? da’ de unde vă inspirați, da’ cum vă alegeți modelele, da’ suferiți, da’ sunteți vesel, da’ ce-ar trebui să fac să-mi faceți și mie portretul, sunt prea gras? sau prea bătrână? aș avea șanse să devin starletă, știți, cineva mi-a zis că am bicepși numai buni pentru filme de acțiune, eu m-aș mulțumi și cu unu’ erotic, să aibă și nepoțeii o amintire, da’ de ce tocmai în orașu’ ăsta, da-mi păreți familial, dom’le, semănați cu băiatul ăla de tomnai ce-a murit, toni cărtis, dada, da’ doamna asta purpurie și purie, hăhăhă, cine e?

eram adormit, chiar înainte de apusul acela după zidurile în formă de căciuli verzi (sau cămile disperate? nici nu mai știu…), eram obosit, putem presupune, și oamenii nici ascunși nici întredeschiși îmi puneau întrebări la care nu puteam răspunde. sunt un biet vânzător ambulant de rame. imitațiile astea ieftine prinse în cadrele de lemn (sau de metal, după gust) mi le dă gratis fabrica, să-mi pot vinde marfa mai ușor.

oamenii nici ascunși nici întredeschiși din toate orașele prin care am trecut, aproape de apus, ca vânzător ambulant de rame pun cele mai nepotrivite întrebări.

Advertisements

Written by Rares

January 11, 2011 at 6:25 pm

Posted in Episoade

Tagged with , , ,

%d bloggers like this: