push the button

rostul vieții e să râzi

dimineața și după fiecare masă

dinții ne cresc încet, puternici, ne ajung din urmă, ne împing cu șuturi în fund, ne e frică să nu ne mușcăm singuri, n-ar fi asta cea mai mare ironie? și fugim, dar ne cresc atât de încet încât rupem cu gingiile ziua de mâine, nerăbdători, necrescuți, necopți, nepregătiți, cu dinții pe urmele noastre, abia ei vor ști cum și până unde să muște, feriți-vă din calea lor, din drumul lor alb, galben, nicotinat, tarat, cariat, dar nu mai puțin agresiv, nimicitor

și îmbrățișăm vaste întinderi de pământ, de timp, cu ochii noștri liberi în care nu intră niciun dinte, și ne amăgim că știm până unde ține dealul ăla, apa ailaltă, muntele de colo, până unde poate ajunge umărul unei femei, coapsa unui bărbat în viața noastră și timpul ni se deschide ca o scoică, poate chiar ca un fluture în față, îl prindem cu gingiile noastre sângerânde mereu și mereu nepregătite, insuficient de tari, ne vine să vomităm de la cât sânge am înghițit toată viața asta mai ales diminețile când timpul din fața noastră are cearcăne, e trist și gingiile nu-i fac nici măcar o zgârietură, și credem că suntem fericiți așa constrânși în stropul nostru de spațiu și timp, în haosul organizat al vorbelor pe care ni le spunem fără să fim contraziși vreodată, și uite-acolo un umăr, și-acolo un picior zdrelit, un moment de ură, de gelozie, o fericire care ne-a spart timpanele, ne-a umflat plexul solar, ne-a făcut să râdem ca niște tâmpiți, apoi triști, am mai râs așa? dacă n-o să mai râd așa? dacă îmi consum unica secundă de unicitate și nu voi mai fi sau mai fi fost? și-apoi vine cineva care moare sau care se naște, păreri împărțite aici privindu-i pe cei care apar sau dispar, cândva, cel care moare împărțea cu tine o scoică, o aripă de fluture și-acum îl scoatem din întinderea asta unde nu mai e loc de vreascuri

din spate vin dinții noștri cu care, dacă avem noroc, o să mușcăm o singură dată în același timp. în rest, admirăm vaste întinderi de tu și tu și tu și tu și întinderi de alții, dând vina pe gingii, râzând ca vitele când mușcăm strâmb, fugind când rănile nu se mai pot închide, când oglinzile au cearcăne, și vrem să ajungem doar ca să fugim, și fugim doar ca să ne întrebăm, pipăindu-ne gingiile, unde ne sunt rămânerile, streșinile, fustele mamei, puful transpirat de pe ceafă, lobul translucid al urechii, vinul roșu și sexul nebun, și ele vin din nou fragede, numai bune pentru gingiile noastre antrenate și totuși slăbite, tot mai slăbite, dar cine are timp să obosească tocmai acum când știm că putem fugi, că putem da cu șpițul în alte gingii fără să ne judece niciun Tribunal al Gingiilor, priviți-ne!, suntem noi, acești gingii’s han-i ai poveștilor noastre unice, povești care, în cel mai bun caz, se vor mușca o singură dată în același timp.

în rest, e important să ne spălăm bine pe dinți

Advertisements

Written by Rares

January 16, 2011 at 7:16 pm

%d bloggers like this: