push the button

rostul vieții e să râzi

măcelul de mătase

cuţite cu lama subţire, delicată, subtilă, diafană, atrăgătoare (dar nu mai mult decât orice bucată de oţel de calitate bine şlefuit) urcă în noi în detaşamente uşor dezorganizate, greu de controlat sau numit, se nasc undeva în mijlocul călcâiului faţă de care nu avem nici cea mai legendară slăbiciune, de unde şi ideea stupidă că picioarele ar fi prima şi ultima noastră legătură cu realitatea (ca şi cum am putea pluti prin aer ca nişte bule de carne; mi-l şi imaginez pe vecinul de şase, uşor miop şi supraponderal, cum ar zbura în drum spre birou, graţios ca un hipopotam zburător deprimat), şi ne taie (ele, cuţitele, dacă aţi rupt firul poveştii doar de dragul de a reveni la rânduri de mai sus, sau poate doar din cauza oboselii de peste săptămână) gleznele, ne înmoaie genunchii – de unde şi expresia – se unesc în batalioane, regimente, brigăzi şi cine ştie în ce tot felul de formaţiuni cuţiteşti de atac cu scopul cât se poate de precis de a construi un val rece de oţel tăios care să ne lovească direct în cerul gurii, acolo de unde ninge când aşteptăm crăciunul, acolo unde am ascuns incubatoarele trăirilor noastre (pentru că în filmul ăsta noi suntem eroii buni şi ascundem fabricile de sentimente bune de cuţitele trimise de entităţi nemiloase şi rele care vor să ne stârpească printr-o manevră ieftină, economic vorbind: lăsându-ne fără alegere), îşi frâng dinţii lor fierbinţi (din cauza frecării de oase şi sânge) în muşchii noştri delicaţi şi neantrenaţi şi obosim, nu avem vocaţie de eroi, metalul ne devine treptat văl palatin, ne are la lamă (cum s-ar spune pe la noi, în zona asta de corp din care vă scriu), şi ştim foarte bine când regimentele dorm, când sunt flămânde, şi gura ne e tot mai rece, e o gură gară în care mii de cuţite s-ar întoarce acasă la iubitele lor tocile, dar noi nu vom descleşta maxilarele niciodată pentru că ne place să murim aşa, împreună cu batalioanele noastre de cuţite născute în călcâiele noastre care nu au nimic legendar în ele, ba uneori sunt chiar nepermis de tari şi crăpate (deşi sunt creme speciale pentru a lupta cu acest fenomen), călcâiele noastre care nu se mai aprind, nişte vreascuri inutile din carne care nu găsesc nimic mai bun de făcut decât să extragă metale (şi alte materii prime necesare producţiei) din pământ şi să ne trimită cuţite în cerul gurii, tocmai nouă, cei care am rămas prima şi ultima legătură cu realitatea

cercetătorii afirmă că prezenţa acestor cuţite ar fi motivul pentru care uneori, când ne sărutăm, scoatem un zgomot metalic

Advertisements

Written by Rares

January 22, 2011 at 1:02 pm

%d bloggers like this: