push the button

rostul vieții e să râzi

ce frumos

incredibil ce frumos ne mințim să nu mă trezești niciodată din nailonul ăsta alunecos transpirat în care m-ai învelit să fiu mai frumos desigur să ne privească lumea să moară de invidie să fim unul ziceai și eu te credeam ș-apoi am început să-ți spun aceleași lucruri doamne ce frumos ne mințeam tu ești lumea ești orașele lucrurile bărcile alea abandonate vapoarele eșuate piciorul de munte și ne mințeam în așa hal încât simțeai spicele de grâu în părul meu am putea despica spicul în patru să ajungem la un sfert filosofic să înțelegem că totul e construit în mintea noastră și că suntem niște păianjeni uriași scârboși monstruoși care creăm aparențele unor țesătoare delicate semipure semivirgine semicurve atractive și mințim că suntem fluturi că ne place să zburăm ca niște vulturi (mie pesonal și pelicanii mi se par foarte frumoși) și de fapt suntem niște gângănii iubitoare de întuneric și umezeală visăm la colecția noastră de prăzi de trupuri învelite în coconi în nailon alunecos să-i vedem cum suferă să ne ungă pe suflet țipetele lor deșarte dar care lor le fac bine pentru că li se pare eliberarea mai aproape da minte-mă frumos spune-mi cât de minunate sunt îmbrățișările mele chiar acum vreau să-mi spui când în brațele tale se umflă venele de veninul pe care mi-l strecori dimineață de dimineață pe sub buza superioară și astăzi e soare și hai să fugim de cine întreb de toți parcă ai vrea să mă scoți din minciună ca și cum ți-ai putea abandona instinctul de ucigaș și ai vrea să trăim cu adevărat dar eu te rog să nu te oprești hai să ne mai mințim un pic hai să ne mai culegem spice din plete să inventăm geografia pe trupurile noastre (și geometria de ce nu) să deschidem larg ferestrele în dimineața asta să ne înghețe veninul în colțul gurii incredibil ce frumos ne mințim hai să nu ne oprim dacă o facem o să ne lipsească oricum o să murim dar o să murim un pic mai încet și poate mai singuri și adu și albumul ăla foto să-i vedem pe cei morți înaintea mea și-apoi să-ți scriu un poem dureros de frumos să-ți văd stomacul lovit violent de aripi de fluturi să ți se întâmple asta tocmai ție cea mai letală creatură să vedem cum minciuna ne umple de frumusețe ne ucide violent și sigur nu ne dă absolut dar absolut nicio șansă și asta e minunat a fost târgul meu cu dumnezeu n-am vrut o moarte nesigură sufocată de adevăruri inexistente mai stai aici un pic pe scaunul ăla care te-a făcut să te simți mereu o străină când îmi spuneai din tot sufletul că te simți ca acasă în timp ce-ți ascuțeai cuțitele la spate și-mi place fărâma aia de secundă dimineața când nimic din tine nu mă recunoaște și se întreabă cine sunt incredibil ce frumos ne mințim

ca și cum numai noi am fi pe pământ

să deschidem larg ferestrele să mai văd o dată chiciura de pe sânii tăi și să-mi înghețe spicele bocnă înainte să mor

Advertisements

Written by Rares

January 29, 2011 at 12:50 pm

Posted in Episoade

Tagged with , ,

%d bloggers like this: