push the button

rostul vieții e să râzi

prinși

trăim secunda asta strâmtă între corpul meu ș-al tău respirăm bobul ăsta de aer de volumul gurii mele și-a ta din două cuvinte strâmte ne chinuim aici ne zvărcolim unul într-altul să facem puțin loc să ne putem desprinde fruntea unul de celălalt doar cât să ne putem vedea zâmbetul ș-apoi am putea-o lua de la capăt

trăim trupul ăsta strâmt între cel care mai vrea să facă o broască de hârtie și omul care-și mângâie barba sau atinge sânul plin de lapte trăim clipa asta între omida ce suntem și fluturele ce-am vrea să fim între sunetul tristeții care ne umple și ne sparge viorile (cum s-a întâmplat cu domnul P., de la etajul 5, mort în circumstanțe incerte) și melodia neștiută a unei fericiri firave ai grijă nu-i place la lumină ud-o de trei ori pe zi dar pământul să fie uscat primăvara trebuie schimbat mai arată-i și tu soarele

trăim spațiul ăsta strâmt între trupul meu ș-al tău simpla mea respirație – aș putea exagera crezând că simpla mea existență dar eu nu mai sunt cel din spațiul strâmt dintre mine stăpânul de altădat’ al broaștelor de hârtie și îmblânzitorul de bărbi sure – te ridică exact cât să-ți strivești fruntea de fruntea-mi să nu lăsăm nici un fir de praf între noi să fim unicii și triștii cuceritori ai acestui spațiu infim (practic inexistent, după cum vom dovedi în cele ce urmează) dintre noi oftând după marii navigatori inventatori după bărbații care ne au dintr-o singură privire care ne înghit spațiile cu ochii lor spălăciți bărbații cu misterele lor de nepătruns a căror limbă nu o vorbim dar pe a căror piele visăm să adormim bărbații care ne ridică de pe pământ doar cât să credem fie și o singură dată în viață că suntem zburătoare nepieritoare după femeile a căror claviculă poate opri o furtună al căror zâmbet distruge matematici și logici și fizici după femeile care-ți strivesc pieptul doar deschizând ochii dimineața și ne întrebăm ce lege ciudată ce întâmplare ne face să vorbim despre spațiul ăsta dintre doi oameni spațiu care nu este și nu va fi vreodată dar ce mult ne place să credem că există cum să nu existe, domnule, când respirăm și trăim în el?

intangibilitatea provoacă forme de adulație

trăim viața asta strâmtă mereu sfâșiați între cei care suntem și cei care am vrea să fim între ce-am fost și ce-am fi putut fi sorbind cu nesaț stropii ăștia strâmți de fericire pe care-i cerșim la colțul străzii nu știu cui dăruind cu zgârcenie bucăți strâmte de fericire celor care ne întâmpină zâmbind

trăim în liftul ăsta strâmt care ne duce mereu la etajul greșit mă, boule! ne dăruim lifturi chei roți trenuri drumuri doar doar om ajunge undeva într-un loc în care putem să ne dezlipim frunțile să tragem aer în piept și să fie aerul nostru numai al nostru al nostru să ne putem așeza liniștiți (ca domnul P., de la etajul 5) pe un șezlong contemplând băietanul cu broaște de hârtie și bărbatul care-și taie cu răbdare barba sură

printre țâțe de piatră curg mereu pârâuri de lacrimi

trăim în haina asta strâmtă a părerii de rău ce frumoase sunt părerile de rău și ce ușor aruncăm cu ele prin lume în lume și mai coasem un petic vai, mă scuzați, mi-a scăpat o părere de rău din buzunar, ce tragedie, voi intra în direct la si.en.en. diseară să povestesc detaliat pierderea nejustificată a părerii de rău putea escalada totul și ne strânge și credem că asta e totul o haină

trăim în pământul trist și irespirabil uitat între răspuns și întrebare între îndoială și dovadă între blestem și binecuvântare și mereu ne batem cu pumnul în piept eu sunt răspunsul! eu sunt binecuvântarea! eu sunt dovada! până ajungem să ne rănim în asemenea hal încât nu mai simțim nimic

sus, aerul rarefiat e dificil, dar liniștit

și acum cu toții, ca să încheiem acest text rotund:

trăim secunda asta strâmtă/între corpul meu ș-al tău

trăim viața asta strâmtă/între cei care suntem și cei care nu vom fi

trăim pământul ăsta trist/între cei care cerem și cei care dăruim

refren:

ne rănim în asemenea hal încât nu mai simțim nimic

sus, aerul e dificil, dar liniștit

chorus: liniștiiiiit

Profesoara, pe un ton neutru:

– Astăzi, copii, am învățat un cuvânt nou: strâmbt. Vă rugăm formați propoziții cu cei apropiați.

(foto, București, 2011, ©Rareș Petrișor, ca TOATE fotografiile de pe blog)

Advertisements

Written by Rares

February 8, 2011 at 9:54 pm

Posted in Lumea asa cum sunt

Tagged with , , , ,

%d bloggers like this: