push the button

rostul vieții e să râzi

trenuri de argint

O zi aparent obișnuită pentru domnul P. Își înmoaie barba în apa călduță din căușul palmelor, ascultă aparatul de ras cum freacă obrazul aspru sfâșiind fir după fir coșmarul crescând al părului de peste noapte, privește preț de fix trei secunde norul de departe ce trece nepăsător și vesel pe deasupra casei profesorului B., își cercetează atent cearcănul de sub ochiul stâng (e un pic mai pronunțat, dar asta nu l-a deranjat niciodată, însă e o chestiune inestetică), scutură puternic aparatul de ras în jetul de apă, se clătește, urmărește un strop de apă care i se prelinge pe barbă și apoi îi ajunge cu o viteză uluitoare în buric, se tamponează încet cu prosopul roșu pe care nu se văd urmele de sânge de pe obraz, își suge un pic burta, își lasă în urmă trupul din oglindă și începe să se îmbrace încet, chiloții, ciorapii, cămașa, pantalonii, cureaua, pantofii, sacoul și servieta cu umbrelă.

Asta poate fi totuși orice dar nu o zi obișnuită pentru domnul P.: are fixată o întâlnire cu celebrul neurolog polonez Andrzej M., proaspăt aclamat la câteva comunicări științifice uluitoare susținute la Moscova. Neurologul a descoperit recent la oameni comportamente neuronale menite să creeze asocieri necunoscute prin care putem interpreta stimuli și informații noi; unii spun că asta ne-ar apropia de capacitatea de a dezvolta instincte comune păsărilor și insectelor. Alții, mai amuzați, sugerau că ne vom simți partenerii ideali de la mile distanță. Cert este că neurologul M. stârnise o revoluție. Vă imaginați emoția domnului P. înaintea întâlnirii cu marele profesor doctor docent chirurg neurolog proaspăt aplaudat la Moscova.

În sala de așteptare, doar el și o secretară iritant de tăcută. Domnului P. i-ar fi plăcut să-i pună întrebări despre marele profesor: cum e ca om, ce simte acum când are recunoaștere mondială (de la Moscova veștile se răspândesc rapid), ce fel de costume poartă, unde mănâncă… O, și multe altele. Dar mutra acră a secretarei nu-l îmbia să apuce pe drumul ăsta al micii conversații de salon.

– Cum vă numiți?, întrebă brusc spinarea cocoșată terminată-ntr-o mutră acră.

– Domnul P. Mă știe domnul profesor doctor docent mare chirurg aplaudat la Moscova. Am întâlnire. Am discutat la telefon.

– Hm, s-ar putea să nu fie suficient… În ce problemă?

– Ceafa.

– Ce ceafă?, se încruntă secretara.

– Ceafa mea, doamnă. Am stabilit că domnul doctor, mare profesor recunoscut la nivel mondial, se va uita la ceafa mea.

– Poate nu știți, dar…

– Știu, doamnă, domnul doctor M. este neurolog, dar cred că există o puternică legătură între recentele și fabuloasele descoperiri ale marelui și deja celebrului profesor și ceafa mea.

– Nu înțeleg, zise secretara privindu-l aspru pe domnul P. peste rama ochelarilor.

– Ei bine, trase aer în piept domnul P., ceafa mea este de fapt o țeastă de argint. Am avut un accident când eram mic: obișnuiam să mă joc în apropierea liniilor de cale ferată, a venit un tren, mă rog, de atunci, de la accident am țeasta asta de argint. Uneori mă doare capul când e foarte frig; se răcește, înțelegeți?, alteori mă ridic greu din pat. În fine, oftează domnul P., e povara mea, bine că trăiesc. Dar acum e altceva, altceva, înțelegeți? Ceafa, bucata asta de argint mă trage spre locuri în care nu am vrut să ajung niciodată. Vedeți, viața mea este trezitul de dimineață, bărbieritul, plecatul la serviciu, politețurile de la birou, cafeaua și norul de deasupra casei profesorului B., masa de prânz (de obicei supă și ceva pui cu legume, câteodată paste), venitul acasă, ziarele, cafeaua slabă de seară, muzica, poate câteva pagini dintr-o carte nouă (sau veche). Iar acum, acum, zise domnul P. cu ochii în flăcări, vreau să plec, vreau să opresc oamenii pe stradă să le ascult poveștile, ceafa mă trage să miros iarba, mă trage pe pământ să mă așez cu ochii spre cer (decubitus dorsal) și să văd totul, nu numai norul care trece nepăsător pe deasupra casei profesorului B., țeasta mea de argint vrea să mă duc la gară să mă urc într-un tren și să mă duc să-mi văd un prieten, apoi să văd un oraș nou, poate chiar o altă țară, ce nebunie!, aproape strigă domnul P., căruia îi scăpărau privirile aruncând o lumină ciudată, flămândă, dementă, lumină care, nu mai e nevoie s-o spunem, o înfricoșă pe secretară. Aceasta se dădu instinctiv câțiva centimetri înapoi, cât să iasă din conul de lumină al veiozei și să-și pregătească o apărare.

– Sunt aproape convinsă că domnul profesor M. nu vă mai poate primi astăzi. E aproape imposibil: mă uit pe lista de programări… v-ar deranja să veniți într-o altă zi? se înmuie viclean secretara.

– Desigur, nicio problemă, răspunse absent domnul P., cu gândul la coada de bilete din gară, la mirosul de tren. Da, mirosul de tren, de traverse de lemn parfumate în smoală, petrosin și ferodo încins. Mirosul de țeastă de argint frecată de pământ în decubitus dorsal.

Advertisements

Written by Rares

February 12, 2011 at 3:17 pm

Posted in Ficţiune

Tagged with , ,

%d bloggers like this: