push the button

rostul vieții e să râzi

am zburat preț de-o ninsoare

sunt niște oameni, măi domnule P., care atunci când răsar dintr-un trotuar sec ca o gușă de cămilă îți fac arterele să atârne ca niște mațe fără rost carnea să-ți tremure ca o budincă ieftină de supermarket să vezi moarte și viață împreunându-se sălbatic chiar sub ochii tăi (fără rușine, adică), și mațele tale fără rost – cândva artere, N.B. – devin instrumentele unei orchestre divine, de unde ies, domnule P., sunetele astea, armonia asta? din mine? îți aduni cu dificultate resturile de gelatină de pe jos e inima ta într-o altă stare de agregare (într-o continuă schimbare) și, deși n-aș vrea să cad într-o dulcegărie aici, domnule P., vârfurile picioarelor tale încep să simtă ritmuri de altădat’, ca și cum ai intrat pe neștiute în camera care-ți mai poartă acum tuleiele sau sânii în curs de mărire, căldura inexplicabilă din vintre, țevile sparte de cuvinte, și mațele tale rost devin viori, degete măiastre, două trei flaute în dreapta, un trombon discret, și cine e acest dirijor apărut dintr-un trotuar sec ca un sfert de carapace de broască țestoasă, și ale cui sunt aceste mâini, domnule P., care-ți golesc arterele de sânge, care-ți sorb viața doar pentru a face din ea cea mai frumoasă muzică, cine sunt acești muzicieni subtili ca o aromă pierdută în cerul gurii care ne țin în aer preț de-o ninsoare? te cauți inutil în locuri în care credeai că (mai) ești, gelatina ta e un sunet, sângele tău e o boare, inima ta e o piele de timpan pe care curg neștiute și infinite tremolouri, iar din pielea ta se fac arcușuri la care cântă oamenii ăștia apăruți din neant în fața cărora zâmbești în lacrimi pentru că nu vei mai ști niciodată limba ta, nu vei ști nici măcar că arterele tale au creat cea mai frumoasă muzică, nu vei ști că se cântă de minute bune la tine, cel mai dumnezeiesc instrument, cea mai uluitoare orchestră, și de unde ies armonille astea, domnule P., e cumva vreo șmecherie de marketing?

sunt niște oameni, măi domnule P., care atunci când dau năvală în sala asta goală de repetiții se umple totul de muzică și nu vei ști niciodată de unde vine deși pare ceva în neregulă cu arterele tale, cu tot trupul tău risipit pe jos, prin aer, pulverizat de flaute, trombon, viori și timpanul în cheia fa, e un domn acolo, în spate, care-ți mângâie inima cu o pereche de ciocane pufoase, și mai sunt niște doamne, mai în față, care-ți strâng tibiile între picioare tresărindu-le viața cu arcușuri lungi, tibiile tale le privesc gleznele, gleznele lor îți zâmbesc trist – pesemne nu ești prima orchestră în care cântă – și nu vei ști niciodată cât durează o ninsoare totul trece așa de repede totul se duce

ca un strop de apă din gușa unei cămile

Advertisements

Written by Rares

February 19, 2011 at 8:05 pm

%d bloggers like this: