push the button

rostul vieții e să râzi

o cizmă cântă soul (cu pești)

Nimic mai simplu. O cizmă e o cizmă, în fond. Poate un bot mai special. Poate un toc mai șic. Mai mic. Poate o talpă subțire. Un calapod extravagant. Poate arcușul unui violonist pierdut în fermoar. Poate munca schimbului trei care lucește de transpirație în lacul pielii. Poate un geamăt prins într-un fald. Poate un defect la coasere. O cusătură imperfectă. Poate o uluire în încremenirea cu care cizma plutește între aer și asfalt. O cizmă e o cizmă. Nu e o clismă. Nu e o cruzime. E o cizmă. Pielea ei poartă mirosul cald al unui picior. Căptușeala, amprenta unei tălpi jenată să calce liberă sub cerul liber. O cizmă e o mănușă. Să înconjurăm cizma cu brațele. Să-i ocrotim viața. S-o privim năuciți de tandrețe cum adoarme rezemată un pic de zid, ca și cum ar fi obosită. Rostul ei să alerge. Să tropăie. Să bată cu putere în podele până iese colbul din ele, ca șoaptele dintr-un trup îndurerat. O cizmă e o cizmă. S-o-nconjurăm cu două rânduri de bancnote vii. De bancuri de pești care stau pe vine, pândind momentul prielnic pentru a țâșni în aer odată cu vârful ei. Undeva, mai spre vârf, în spațiul acela turtit unde numai cinci degete pot fi extrem de intime, e un concert Sam Cooke: Iwasbooooornbytheriveeeeer. Degetele: itsbeeenaloooon’timelooon’timecomiiiin’. O cizmă e o cizmă, desigur. Nu-i poți cere să guste un concert bun. O acuarelă. Un apus impresionist. Un pleonasm spumos ca o cupă de sutien. O fotografie bărbie-bust-șold-coapsă. Ea este terminată după gambe. Lumea ei se termină puțin deasupra gambei, acolo unde pielea nu mai e a ei, e a animalelor cu ochi și simțuri tăioase. S-o privim cu naturalețea unui tăietor de lemne într-un incendiu devastator. Fără lacrimi, doar duhnind a băutură ieftină și transpirație. Bărbi aspre. Omar Sharif, îmbrăcat de sus până jos în caviar, îi cântă ceva în albaneză. Degetele tresar în mod autentic. Apoi se strâng în dansul nebunilor atacați de oamenii regelui. Privit de afară, vârful unei cizme e un vârf și-atât. Dinăuntru, e o fundătură. Acolo se termină totul. Corpul nostru. Iluziile celuilalt trup. Simțurile ascuțite care găsesc deziluzionate niște degete boante. Urâte. Răsucite. Ce să fac eu cu astea?? Am mers prea mult. Nu pot să mă mai opresc. S-o îmbrâțișăm cu toate cele optsprezece brațe ale noastre. S-o strângem cu putere. Prima și ultima îmbrățișare. O cizmă e doar o cizmă. O biată cizmă, va spune comunitatea de croitori astmatici. O cizmă de doi bani, sar și patiserii cu ochii vineți din care curge sirop de caramel. Cea mai proastă cizmă pe care am văzut-o, se aud vocile tunătoare ale macaragiilor de la peste 1600 de metri altitudine (record mondial). Să mângâiem cizma. Să-i spunem o poveste. Poate o să auzim și noi cândva concertul lui Sam Cooke. Poate cizma o să fie un cuptor cu castane coapte. Un tren spre Moscova plin cu domnișoare decoltate, singure și îmbibate cu naivitate (visul bărbaților leneși). O pădure cu vlăjgani mânați în viață de muncă, rachiu și vena amplă din sex (visul domnișoarelor din tren). Să ne păzim cizma ca pe peștii din cap. Pești cu un bot mai șic. Cu înotătoare extravagante. Cu solzi proaspăt întorși de la schimbul trei. Cu un ochi în capitalism și unul în paradis. Întâlnirea noastră cu vârful degetelor e o partidă de rugby între Bach și Kafka. Câteodată cizma pute, dar nici fluturii nu se pot mânca.

Iwasbooooornbytheriveeeeer

(foto ©Rareș Petrișor, 2010)

Advertisements

Written by Rares

March 9, 2011 at 10:19 pm

%d bloggers like this: