push the button

rostul vieții e să râzi

mult mai bine

fericirea arată mai bine dacă o așezi între tine și soare un contre-jour să-i poți decupa linia crezi că te bucuri nu vezi decât o ștanță care taie bucăți incandescente din tine bucata de azi bucata de mâine

până nu mai rămâne nimic de tăiat de decupat și atunci inventezi istorii inventezi zâmbete ce bine e, da, ce bine e, dimineața ai impresia că te trezești bărbat după ce ți-ai spălat cârpa sufletului într-un lighean cu vin toată noaptea după ce hienele coșmarurilor au fost strivite de picioarele zvelte musculoase ale cerului ăstuia în flăcări pe care înfloresc corăbii gri ai impresia că ești chiar mai bărbat decât ieri când nici nu te puteai ridica din pat înfundat în cearșaf de greutatea copleșitoare a unui fir alb de păr

fericirea arată mai bine dacă-i dai drumul pe mare să-i poți decupa drumul de toate tristețile ce caută avalanșele astea în mijlocul oceanului? cine sunt armatele astea care scuipă ghiulele disperate spre chila bărcii mele

scuipă până mai rămân câteva așchii care te pot cumva miraculos ține la suprafață reziști până la sfârșitul vieții cu o gură de aer la zece guri de apă sărată ce bine e, da ce bine e, dimineața te trezești bărbat cămașa ți s-a uscat de le briza de noapte trec corăbii cu femei admirându-ți trupul bronzat nimeni nu știe că trăiești pe o așchie și ai sufletul scrum ai impresia că ești mai bărbat picioarele tale au luptat în Războiul celor Două Roze pieptul tău sfâșiat în furtunile fierbinți ale bătăliilor sărate ale lui Nelson care ridica din sprânceană când îl strigai Horațiu! Horațiu! în largul coastelor Hodurasului brațele tale sugrumau tunurile franțujilor în 1914 dar nu te poți ridica din tine parcă te-ai așezat pe fundul sufletului tău să dormi acolo să hibernezi

fericirea arată mai bine dacă o trimiți într-o pădure o vietate despletită sau poate una cu unsprezece coarne alergată hăituită de fel de fel de jivine de pădurari aspri și stătuți ce e cu armata asta de fiare în mijlocul pădurii? cine sunt buruienile astea care-mi cresc pe sub pleoape până nu-mi mai văd coroanele și părul ei despletit și cele unsprezece coarne

cresc până rămân o simplă bucată de mușchi pe care mă trezesc dimineață crezând că sunt mai bărbat ce bine e, da, ce bine e, străzile sunt pline de copii care țipă maternitățile pline de bulgări mici de carne și viață orașele pline de mizerii și fericiri mările pline de așchii nopțile pline de hiene pădurile de pași despletiți sugrumați

– Horațiu! Horațiu! Nelson ridică aspru din sprânceană. Strecoară două degete printre nasturii vestonului, inspiră, pieptul i se umflă ca pânza lui Albemarle, corabia trosnește din rărunchi, chila îi geme de respirații obscure, butoaie cu apă, șunci, mizerie și moarte. O peșteră vie condusă prin oceane de un veston bine călcat și o sprânceană mereu iscoditoare. Prora despică apa, împarte lumea în două, cu noi mereu în mijloc. După gustul aerului pare că ne apropiem de însoritul Honduras. Fericirea arată mai bine.

Advertisements

Written by Rares

May 12, 2011 at 10:47 am

%d bloggers like this: