push the button

rostul vieții e să râzi

un lichid verzui

– Știți, nu mi-am dorit să mor, zise domnul P. Nu mi-am dorit să mor fără să găsesc măcar câteva definiții. Ce înseamnă iubire, trădare, așteptare, plecare. Dar, uitați, mi s-au umflat capilarele domnule doctor, s-au înverzit, și stau acum în rezerva asta de spital ca o plantă așteptând să mor. Dar efectiv ca o plantă, fără să-mi fi găsit definițiile, se plânse domnul P.

– Nu e cazul să vă îngrijorați, încercă doctorul un ton mai optimist. Capilarele sunt sub control: le-am creat, cu ajutorul salvator al asistentei-șefă, un manșon special care le ține în frâu. Și le și ascunde vederii, iată. Două avantaje într-un biet dispozitiv de plastic. Și improvizat. Când rosti improvizat, medicului îi fugi iute bărbia spre umărul stâng. Un tic din copilărie, se scuză în fața domnului P., suprinzându-i milisecunda de uimire din privire.

– Nu, nu mă îngrijorez. Nu mă pune pe gânduri moartea. Am mai murit de câteva ori în viața asta, aș putea spune. Mă sperie faptul că plec, plec chiar din rezerva asta împuțită și n-am găsit răspunsuri. Așteptare, plecare. Ce sunt? Dumneavoastră căutați răspunsuri, domnule doctor?

– Deloc, răspunse sec doctorul. Eu îi ajut pe oameni și atât. Și, că veni vorba, vă rog să mă scuzați, mai am câțiva pacienți înainte de a termina vizita. Doctorul ieși din salon fără grabă, cu un mers moale, privind doar înainte. Ușa salonului parcă se închise singură. Cel puțin așa i se păru domnului P.

Patul metalic, robust, cu roțile blocate, lipit de peretele zugrăvit cu o lavabilă gălbuie și deja murdară de la nopțile fierbinți, condensul transpirației și praful de peste zi, îl ținea prizonier de câteva ore. Aștepta analizele, dar situația alarmantă a capilarelor mâinii stângi nu mai lăsa loc de interpretări evazive, salvatoare: avea să moară din cauza excesului de fotosinteză. Rănile mai vechi nu fuseseră suturate bine; o eroare a sistemului, probabil. Degetele îi supuraseră din când în când o substanță verzuie, dar niciodată nu a dat importanță acestor accidente. Și acum era în rezerva asta de nouă pași pe diagonală, cu patru paturi, patru noptiere de tablă fiecare cu câte două sertare mucegăite, patru suporturi mobile de perfuzii, o fereastră cu gratii de pușcărie. De ce gratii, dacă suntem la interne?, se întrebă.

– Doamna asistentă-șefă, țin să vă mulțumesc pentru dispozitivul excelent pe care l-ați confecționat, îi spuse domnul P. femeii cu manichiura spartă și halatul duhnind a tutun. Chiar vă mulțumesc; știu cât de ocupată trebuie să fiți. Chiar știu. Dumneavoastră… ezită, apoi reluă: dumneavoastră căutați răspunsuri?, o întrebă într-o doară domnul P.

– Da. Chiar caut. Mă întreb chiar acum ce dracu’ vă mănâncă-n cur să vă mai puneți întrebări în situația dumneavoastră. Eu în locul lu’ matale, o dădu asistenta-șefă pe o tușă mai intimă, aș chema un prieten. Poate chiar un popă. La cum arată capilarele alea și ce verde lași peste tot, n-aș mai căuta răspunsuri, cum să-ți zic…

– Da, da, înțeleg, stați liniștită. Chiar știu că o să mor, spuse calm domnul P.

Își luă carnețelul din primul sertar mucegăit, fixă obrazul nebărbierit al unui coleg de salon internat cu probleme grave de orientare în orașele mari, și începu să scrie, având grijă să nu păteze cu lichid verzui paginile viitor-postume:

a) Iubirea ar putea fi un colț de hârtie pătat cu cerneală. O piatră în pavajul unei străzi întortocheate care a așteptat o viață să o calci. Un țânțar strivit de dulap de un sân fierbinte. Iubirea ar mai putea fi un mugur de brad strivit între degete, caimacul unei cafele. Ar mai putea fi gânduri imposibile pentru persoane posibile. Ar putea fi un zgomot discret. O substanță nespusă. Cum ar fi lichidul meu verzui din capilarele ireparabile (trebuie verificat; de altfel sunt aproape convins că iubirea nu m-a interesat niciodată).

b) Trădarea ar putea fi un clopot fără limbă. Un război fără arme, un sex fără sânge. Ar putea fi un maldăr de scrisori netimbrate și, mai rău, netrimise. Ar putea fi câțiva saci de cuvinte nespuse. Ar putea fi vecinul de salon cu obrazul nebărbierit care ar muri înaintea mea. (de ce ar muri?) Trădarea ar putea fi un copac așezat pe asfalt fără nicio rădăcină. Un copac-bufon. Ar putea fi o acadea acră.

c) Așteptarea. Hm, așteptarea. Așteptarea este o țeavă spartă la chiuvetă. Este un răspuns prost la o întrebare gri. Este talia unei femei care-ți taie răsăritul în două. Apoi respirația. Așteptarea este glonțul care vine în cele mai nepotrivite momente. E moartea unui curcubeu stins într-o tigaie încinsă, fără unt. (la așteptare mă pricep)

d) Plecarea, plecarea ar putea fi un cântec care nu începe niciodată. Îl simți în tine, îi știi acordurile, armonia, versurile (sau chiar fără versuri), și el nu iese. Buzele îți îngheață. Corzile vocale nu lovesc nimic. Mintea răpune cuvintele cu sulița inutilității. Și-atunci pleci, nu mai e nimic în tine fără cântecul ăla. Și după ce pleci nu mai e nimic.

Domnul P. închise carnețelul. Îi privi elasticul și pipăi copertele tari, rezistente. Ce chestie, eu să plec și să rămână un carnețel, își spuse, apoi fixă din nou câteva momente cu privirea obrazul neras al vecinului de salon, după care băgă carnețelul în noptiera mucegăită, inchise sertarul care mugea din cauza ruginii, se așeză confortabil în patul de fier și așteptă capilarele să-și facă treaba.

Uitați, mi s-au umflat capilarele, domnule doctor.

Advertisements

Written by Rares

June 21, 2011 at 11:54 pm

%d bloggers like this: