push the button

rostul vieții e să râzi

România fără însușiri

Trăim într-o țară tristă. Zilnic, zeci de oameni, unii cu părul alb, din păcate, țin morțiș să ne arate că nu au înțeles nimic din viața asta, din lumea asta, și ne predică despre orice prin mass media. Generalizează, sunt experți în orice, pot spune cu “certitudine” ce se va întâmpla cu România în următorii zece, poate chiar douăzeci de ani. Știu să explice, de exemplu, de ce toți, dar toți posesorii de mașini de teren sunt niște haimanale, de ce toți oamenii de afaceri sunt cvasi-pasibili de pedepse penale sau amenzi, de ce toate femeile frumoase sunt curve (mai ales dacă au o mașină bună), de ce toți funcționarii publici sunt leneși sau au fost aleși cu pile.

Chiar dacă România se schimbă în bine (inevitabil, chiar dacă nu pare), îi lăsăm pe acești oameni să orăcăie despre orice, lăsându-mi mereu gustul amar “hoțul strigă hoțul”. Știu să spună, în locul poliției, care e vinovatul în cutare scandal. Știu să definească, în retorici cu greu ferite de pericolul faulturilor gramaticale, stiluri, curente, gusturi. Știu să formeze. Vituperează. Avocatul se pricepe la presă. Economistul la fotbal. Politicienii la investigații. Totul ține până apare unul cu ciocul mai mare. Sau care a mâncat o pâine în domeniul în care au intrat ei cu picioarele. Își privesc atunci luciul bombeului, la fel de importanți, ca niște copii răzgâiați care ar vrea să-ntrebe “de ce m-ai mai chemat, domnișoară, la teveu, dacă aveți specialist?

Ulrich, un matematician de 32 de ani, încearcă să înțeleagă realitatea și nu reușește. Să o definească așa cum știe mai bine. Să o așeze. Să-i prindă logica, esența. Eșuează, dar nu fără a experimenta tot ce se poate experimenta. Nu fără a cunoaște. A lovi, a pipăi. A face din naivitate o armă și-un scut. În universul potrivit, și o larvă este un inamic de temut. Ulrich devine omul fără însușiri al lui Robert Musil. România devine țara fără însușiri. Naivitatea s-a pierdut definitiv în 2000, când o opoziție construită din (mulți) intelectuali și aparent ancorată în realitate prin societatea civilă a eșuat lamentabil în încercarea de a înțelege realitatea. A înfipt România în inerție, lăsând câteva mormane de arhive și legi, insignifiante bilețele strecurate în uriașul nostru zid al plângerii. Fiecare se agață cum poate, de ce poate, pentru a supraviețui.

România este o țară fără însușiri pentru că foarte multă lume face ce vrea și cum vrea. Sistemele tarate îi înghit pe oamenii buni care, și ei, vor să câștige o pâine. La un moment dat, somnul e tot mai tulbure, ambarcațiunea pârâie și dă să se scufunde. Atunci vorbim. Vorbim unor oameni care mâine apar la televizor și ne spun ce trebuie să facem în România, fără să aibă măcar habar cum arată țara în care trăiesc.

România e o țară tristă pentru că mii (poate zeci, poate sute de mii) de oameni încearcă azi, ca în fiecare zi, să se urce în corabia îmbătrânită și fragilă, dar la fel de semeață a Regelui Mihai I, ca să scape de sentimentul de înecare. E trist să știi atâția oameni care nu mai au ce să facă în afară de a-și smulge inima din piept și a o așeza la picioarele monarhului, poftiți, Maiestate, pentru România. E impresionant să vezi cum mii (poate zeci, poate sute de mii) de oameni îl iubesc sau admiră necondiționat, fără să știe de ce, fără să-l cunoască, fără s-l fi văzut aievea. Asta spune multe despre România noastră. E trist că închizi ochii și, în loc să simți bucurie că-ți sărbătorești Monarhul, te-neacă furia. Ei sunt acolo, întinzând curtenitor, slugarnic chiar, o mână Maiestății Sale, după ce l-au alergat pe aeroporturi, l-au supravegheat îndeaproape și s-au asigurat că nu mai e un “pericol”. Ei, primatele cu burți și cefe groase, maimuțele care ne cred niște maimuțe, gâjâind ceva greu inteligibil în fața becului roșu de deasupra camerei de luat vederi.

Ei vorbesc despre o Românie fără însușiri. Te freci la ochi, ei sunt tot acolo. Ca o boală cronică. Un mecanism în care un interlop  ar găsi cu ușurință ceva de spus.

Un Papă Ioan Paul al II-lea ar putea ierta un interlop*. Dar sunt curios dacă ar putea mântui o clică întreagă.

Orice-ar fi, la mulți ani, Maiestate. Pentru că va fi. Romănia va avea însușiri.

*în 1983, vizitându-l în închisoare, Papa Ioan Paul al II-lea l-a iertat pe Mehmet Ali Agca, cel care a încercat să-l asasineze.

Advertisements

Written by Rares

October 25, 2011 at 6:41 pm

3 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. Rares, Papa l-a iertat , dar nu inainte de a-l spovedi! Iertarea se acorda cind iti recunosti greselile .

    monica

    October 25, 2011 at 6:59 pm

  2. Eu, numai pe cele mici.

    monica

    October 28, 2011 at 1:05 pm


Comments are closed.

%d bloggers like this: