push the button

rostul vieții e să râzi

nu vreau nici măcar un pahar cu apă/I don’t even need a glass of water

ce mult ne asemănăm eu într-o mare de oameni nevoind altceva decât să fiu lăsat în pace neatins să-mi simt virginele tăceri cum se lovesc mecanic dur de ticăitul ceasului de pe birou tu într-o mare de singurătate înconjurat de ceasuri care tac dorind să te calce trenuri înțesate de oameni să te lovească autobuzul 226 cu articulațiile îndoite de suprasarcină îmi place să cred că ne asemănăm că suntem la fel de însetați de pahare cu fizica lui du-te vino între două stări extreme ce bine ne face să discutăm despre ele dar știi eu nu sunt nici ăla nici celălalt sunt undeva în zona mea de confort acolo unde cred că mă asemăn cu toată lumea chiar și cu tine care ți-ai întinde pielea pe trotuare să simți tălpi mii zeci de mii de tălpi purtând greutăți și vieți atât de diferite să le auzi larma ca să nu mai simți zgomotul propriei vieți eu să încerc să mai prind câteva frânturi din cântecul vieții mele

un refren răgușit

nu domnule chiar nu ai de ce să fii trist urcă-te în autobuzul 331 și hai să trecem veseli peste oameni care s-au săturat să fie singuri să ridicăm prin ei temple de prietenie iubire și prețuire eternă să uităm mizeria orelor negre în care ceasurile ne lovesc timpanele pe rând cu pantofi de duminică sandale romane papuci albi de stomatolog ghete butucănoase de jandarm UM 0017528 și am putea de exemplu să dăm buzna într-un bar să bem până ne uităm rostul să devenim chelnerița asta obosită și scârbită să devenim șeful ei care o mai și pleznește din când în când să devenim un destin mizer un personaj care poate umple lesne filele unei cărți cartea în care se scrie despre orice mai puțin despre mine noi să bem până ne înfloresc capilarele în frunți o, ce capilare superbe să ne culeagă vinișoarele copiii din clasa a IV-a C pentru mamele lor singure uite mamă că mai sunt și bețivi de treabă între două stări extreme

o capilară răgușită

nu sunt trist dar în autobuzul 331 chiar nu mă urc nu vreau nici măcar un pahar cu apă

***

how much we are alike me in a sea of people wanting nothing more than to be left alone untouched feel my virgin silences mechanically heavily hitting against the clock’s ticking on the desk you in a sea of solitude surrounded by quiet watches wanting to be hit by crowded trains to get hit by the overloaded bus 226 with bent joints I like to think we are alike we are equally thirsty for the physics of back-and-forth between two extreme states how good it feels to discuss about them but I know am not either of them I’m somewhere in my comfort zone where I think I resemble everyone even with you that have your skin stretched on the sidewalks just to feel the feet thousands tens of thousands of feet wearing weights and lives so different to hear their noise to hide your own life’s noise I try to catch a few glimpses of the song of my life

a hoarse chorus

no sir we don’t even have anything to be sad for let’s get on the bus 331 and happily get over people who are tired of being alone to raise temples of love and appreciation eternal friendship with them to forget the dark hours’ misery when the clocks are hitting in turn against our eardrums with Sunday shoes Roman sandals white dentist slippers military stumpy boots MU 0017528 and we could for example burst into a bar to drink till we forget our very purpose to become this tired and disgusted waitress become her boss who occasionally spank her to become from time to time a miserable destiny a character who could easily fill a book the book telling about everything less than myself than us let’s drink until our capillaries flourish on the foreheads oh, great capillaries let the children from the fourth grade C pick those little veins for their single mothers look mother there are still good fellas amongst drunks between two extreme states

a hoarse capillary

I’m not sad but I’m really not getting on the bus 331 I don’t even need a glass of water

 

Advertisements

2 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. chiar așa. nu citi ce scriu aici.
    comunicarea este ca o
    infecție, un risc,
    deranjant

    ana pauper

    December 3, 2011 at 8:43 pm


Comments are closed.

%d bloggers like this: