push the button

rostul vieții e să râzi

am, clopotul mut și pantofii domnului Adamsescu

Am deschis, foarte aproape de băcănia domnului Johnsonescu, un magazin de mănuși fabricate din pantofi vechi.

Am fost surprins, foarte aproape de miezul zilei, să o văd intrând pe doamna Burtonescu, cerându-mi două mănuși nepereche care să provină neapărat, a insistat duduia, o veche clientă de-a mea, din pantofii unui un ofițer de marină și ai unui funcționar la banca Lloydescu. Mi se pare combinația ideală, mărturisii doamna Burtonescu, mai fermecătoare ca niciodată, purtându-și părul negru, lucios, răsucit într-un coc răsărit șic, într-o parte, spre creștetul capului care termina un corp durduliu, total nepotrivit trăsăturilor minione și mâinilor nefiresc de mici, ca de păpușă. Făcând un pas lateral, cambrând la maximum fusta dintr-o lână groasă, elegantă și totuși fără istorie, ancoră cu maximum de delicatețe dansantă un vârf de cizmă în parchetul magazinului. L-am lustruit astă-vară și m-a costat o avere, gândii, nescăpând-o din ochi. Îmi place să-mi prețuiesc clienții statornici. Banca Lloydescu mi se pare de încredere, dragul meu. În plus, marinarii îmi dau starea aceea de confort melancolic. Vin, pleacă, iubesc, lasă, mă țin în tensiune, înțelegi?, și mă privi fix, stăruitor, să vadă dacă am înțeles că sub plapuma întrebării pe care tocmai mi-a pus-o stă cuibărit tot adevărul vieții. Mormăii ceva. Ea plescăii, brusc indiferentă. Mmmșclaah, cam așa plescăii.

Am fost surprins, foarte aproape de ora patru, să o văd plecând pe doamna Burtonescu.

Am oftat, foarte aproape de uimire, până când clopoțelul atârnat deasupra ușii magazinului încetă să mai scoată vreun sunet. Chiar dacă se mai mișca. Limba se mai mișca, iar clopotul aducea cu o gură lispită de glas care se străduia să spună ceva, a plecat doamna Burtonescu, de exemplu, dar nu reușește pentru că nu mai vibrează nimic. Nimic înăuntru.

Am fost surprins, foarte aproape de ora cinci (timp în care nu s-a mai întâmplat nimic), să-l văd intrând pe domnul Korkvillescu, funcționar la banca Lloydescu. Dragul meu, îmi spuse pe un ton familiar și îmi cuprinse rotund umărul cu degetele nefiresc de lungi care terminau un trup incredibil de firav, care-mi aducea mereu aminte de catargul îndoit de vânt al velierului Beneteaușescu pe care-mi făcusem ucenicia de marinar amator acum mai bine de cincizeci de ani, am ceva să-ți dau. Își ținu un pic respirația ca și cum urmează ceva extrem de important. Nu, nu urmă.

Am fost surprins, foarte aproape de cinci ș’un sfert, să-l văd vârându-și degetele lungi adând în tașca ieftină, dintr-un vinilin care încerca să imite pielea de crocodil, roasă în colțurile pe care domnul Korkvillescu le lovea de zeci de ori pe zi de zeci de oameni în drum spre birou, în metrou, în autobuzul 118, în clădirea imensă în care lucra și-și consuma inutil viața, zi de zi, nouă ore, de la 8 la 17 fix, alături de mii de alți oameni printre care, cu siguranță, mai exista cel puțin un bărbat care căra o tașcă din vinilin. Vinilin gri. Gri cum încearcă toți crocodilii să fie, dar nu vor reuși.

Am fost surprins, foarte aproape de cinci și douăzeci, să-l văd scoțând o pereche de pantofi. Vreau să faceți din ei niște mănuși pe cinste, vă rog mult, da?, și ieși din magazin discret, cât de discret poate fi un bărbat la cin’zecișiceva de ani care seamănă cu catargul unui velier Beneteaușescu.

Am fost surprins, foarte aproape de ușă, să realizez cât de înalt este, de fapt, domnul Korkvillescu.

Am fost foarte surprins, foarte aproape de a închide magazinul, să aud clopoțelul făcând o gălăgie imensă, ca un prunc isteric lovit brusc de un moft numai de el știut.

Am fost surprins, foarte aproape de tejghea, să-l văd intrând în magazin pe domnul Adamsescu, vechi prieten de-al tatei, pensionat acum mai bine de nouă ani din marină. Un palton bleumarin cu patru numere mai mari, cu linia umerilor aproape de cot și mânecile acoperindu-i în întregime mâinile. Pantalonii maro se pierdeau în acel tub de stofă ca tulpina ofilită a unei ciuperci de pădure. Toate hainele lui nu ofereau niciun indiciu în privința anatomiei domnului Adamsescu. Nu că ar fi interesat pe cineva: domnul Adamsescu trăia singur din facultate, de când singura femeie pe care a iubit-o i-a mărturisit că, dacă va pleca pe mare, îl va lăsa baltă (ce joc teribil de cuvinte!). Bine, o mai iubise și pe Sofia Loren, dar aceea fusese încă de la început o iubire imposibilă, se resemnase. Probabil că numai eu știam că domnul Adamsescu este un tip bine făcut, expresie care pentru vârsta lui însemna ceva mai mult decât un compliment: era un miracol. Fruntea semeață a clientului meu părea și azi arsă de soare, chiar dacă domnul Adamsescu nu mai văzuse o barcă de mai bine de nouă ani. Ochii ageri, limpezi, nici urmă de cataractă. Sprâncene stufoase, ireal de stufoase pentru restul pielii capului lipsită complet de orice pilozitate. Domnul Adamsescu îmi părea adesea un bebeluș născut adult, cu sprâncene stufoase și povești marinărești.

Am fost surprins, foarte aproape de mijlocul micului meu magazin, să-l aud spunând: am ceva pentru dumneata. O pungă ieftină, de supermarket, se pierdea în mâneca paltonului, exact ca pantalonii. Undeva, o mână tremurândă ținea strâns toartele pungii, dar asta doar bănuiam, nu știam dacă e adevărat sau nu. Burlanele șifonate din stofă albastră începură să se îndoaie, ridice, oprească în dreptul pieptului. Punga ieftină le urmă, ca ridicată de-o macara. Una dintre mâneci, ca o trompă de elefant, intră în pungă și aspiră conținutul. Uite.

Am fost surprins, foarte aproape de ora șase, să văd trompa aceea șifonată întinzându-mi niște pantofi vechi: piele groasă, crăpată exact acolo unde te aștepți să crape pielea tuturor pantofilor, corect lustruiți. Sunt pantofii mei de ofițer, spuse domnul Adamsescu, încercând o răsucire militară, iute. Ieși.

Am fost surprins, foarte aproape de ora șase și zece, să-l văd pe domnul Adamsescu plecând fără să mă salute. M-am gândit că avea toate motivele să fie trist, deși nu găseam niciun motiv.

Am fost surprins, foarte aproape de șase și jumătate, să caut numărul doamnei Burtonescu să-i dau vestea cea bună privind comanda proaspăt dată și să nu-l găsesc.

Am fost surprins, foarte aproape de ora șapte, să îmi dau seama că mi-e foame, iar apoi să aflu că Cesaria Evora a murit. Am fost foarte trist să mă gândesc că n-am apucat să-i fac nici măcar o pereche de mănuși.

foto: doamna Burtonescu. ©Rareș Petrișor, 2011

Advertisements

Written by Rares

December 17, 2011 at 10:42 pm

One Response

Subscribe to comments with RSS.

  1. Cesaria cânta desculţă pe scenă. Mănuşile i-ar fi prins tare bine…

    Zvârluga

    December 18, 2011 at 12:04 am


Comments are closed.

%d bloggers like this: