push the button

rostul vieții e să râzi

în timp ce visam

mi-am alunecat sub piele: visul tuturor lașilor, să nu mai aibă de a face cu exteriorul, nu tu frig, nu tu fierbinte, nu tu muc și sfârc (la propriu), nu tu un ras, un pârlit, o ciupeală, o vânătaie, un păr sculat când afli că ești dat afară

m-am uitat la televizor zile întregi (așezat inteligent între țesutul adipos și unul dintre mușchi, lăsați-vă imaginația să aleagă la întâmplare pentru că, în corpul meu, pot fi oriunde), mi-am citit google readerul până la ultimul feed, am apucat să citesc și cele mai nesărate cronici din Washington Post la care era pielea mea abonată, m-am amuzat să aud telefonul, dar să nu-i simt vibrația, nimic nu mă încălzea, nimic nu mă lăsa rece, ce pielea mea

mi-am alunecat și mai adânc, mă înmulțeam prin divizare, așteptam diverse limfe să-mi devină nimfe, murea Evora, murea Kim, murea Havel, mureau dușmanii de ciudă, nicio mișcare suspectă la granița dintre cele două Corei, auzeam în zona intercelulară care mă despărțea, practic în câteva secunde, pe mine cel care scriu de mine cel care visam, ce lula mea

am ajuns atât de adânc încât eram gândul care divide o celulă, fiți amabil, de care celulă?, una mișto, desigur, ce adâncul meu

să nu știi când ești dat afară, nu tu un muc și sfârc

vorbeam la telefon între două înmulțiri, ce faci, cutare?, bine, mersi, ce rău te-aud, parc-ai murit, ce pielea mea

doamne, ce cronici nesărate la Washington Post

murea Kim și pe mine mă durea-n limfă

Advertisements

Written by Rares

December 21, 2011 at 12:03 am

2 Responses

Subscribe to comments with RSS.

  1. Ce lula mistio… trebuie sa fi fost o celula stem :)).

    vreauultimulloc

    December 21, 2011 at 9:59 am


Comments are closed.

%d bloggers like this: