push the button

rostul vieții e să râzi

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială, suporturile pentru ouă fierte cu căușul auriu și îmbătrânit, o fotografie sepia a unor străbunici rigizi și cam speriați, cutia de metal cu nasturi, mosoare și ace de cusut, cu pulpele de lemn ale fustei în care stau ascunse serviciile complete de douăsprezece persoane cu farfurie de aperitiv, felu’ unu, felu’ doi, desert, oală de supă, castroane de garnituri și platouri, plus tacâmurile aferente, servicii folosite de obicei pentru impresionarea rudelor de la țară sau la pomeni, cu picioarele bine înfipte în parchetul de pe care nu se mișcase niciodată, martor al tuturor vieților și morților din această casă.

Își apropie de gură palmele strânse în pumni. Degetele mari și le băgă sub bărbie, sprijinindu-și capul, continuând să alunece cu privirea peste personajele mute ale bucătăriei. Peria veche cu mâner lung de sârmă împletită care cam chelise după generații întregi de sticle spălate, chiuveta de fontă care se prindea de faianță cu niște suporți tamponați într-un cauciuc mai vechi decât casa însăși, cănile de tablă pistruiate, rănite, căzute de sute de ori pe jos, pe petecul de linoleum care fusese lipit sub chiuvetă pentru a proteja parchetul de apă și zoaie. Oale, ceasul Slava vechi, cu o rachetă minusculă, roșie, simbol al succesului sovietic, așteptând cuminte decolarea de deasupra butonului care oprea soneria, ochelarii cu lentile mătuite ai unei bunici, un tablou pătat și mucegăit înfățișând cina cea de taină, cu Iuda în picioare aranjând Afacerea, taburetele ieșite un pic de sub masă așteptându-i, parcă, pe cei ai casei să se așeze, mătura cu mâner portocaliu și fărașul de tablă rezemate de perete ca niște chitare, cuierul de care atârnau un ștergar găurit și un șorț, întrerupătorul defect prin care sfârâia curentul de fiecare dată când îi apăsai sfârcul alb, însemnat cu un bec în miniatură.

Privirea se întoarse spre mușamaua mesei, și zabovi apoi pe luciul negru al degetului de cafea care-i rămăsese în cană, nu mai bea cafea la ora asta, îi spuse o voce care sparse liniștea mică, întimă a bucătăriei, dar el nu tresări ca și cum ar fi intrat cineva sau ar fi vorbit care a așteptat în tăcere ca el să termine plimbatul cu privirea, ci privi în continuare luciul tremurând al cafelei în care se reflecta ozeneul verde al lustrei de deasupra. O culoare tare nepotrivită pentru bucătărie, verdele ăsta, se auzi din nou vocea. Da, sigur, îi răspunse în gând, ca și cum există culori nepotrivite pentru o bucătărie.

Simți din nou atunci mirosul de benzină din degete. Lărgi nările să-l simtă mai intens: trase puternic aer în piept, lipindu-și degetele de nas. Din certitudinea universului bucătăriei, privirea se pierdu în jocul imaginației, pe tărmânul instabil, nisipos, al întâmplărilor netrăite, dar perfect posibile, așa cum foarte posibil i se părea ca acum pompierii încă să se lupte cu monștrii imenși, roșii, ai focului care pornise la benzinăria din colț imediat după ce aruncă pe magazia din spatele stației o sticlă cu fitil arzând, plină cu petrol. Poate sunt un criminal, își spuse, dar asupra acestei îndoieli ce avea cu siguranță să devină coșmarul restului vieții, avea să zăbovească un pic mai târziu. E suficient timp. Acum își mirosea degetele, molecule invizibile de motorină inervau nervii care îi contractaseră mușchii erectili ai părului de pe ceafă.

E suficient timp, își spuse, aștetând o întrebare din partea vocii din cameră. Odată cu lustra din bucătărie, când vor veni, va dispărea și vocea. Și mușamaua. Și ozeneul verde de deasupra capului care se clătina când trecea metroul pe sub blocuri. De asta acum am timp să vorbesc cu tine, spuse, și luă coatele de pe masă, așezând cuminte palmele pe maginea mesei, ca și cum începea un ritual legat de masă, de mâncare, de ceva familiar, cunoscut, așteptat cu o plăcere stăpânită.

Acum am timp, repetă. Spune.

Advertisements

Written by Rares

January 18, 2012 at 5:51 pm

%d bloggers like this: