push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘discutii aproape relative

judecata de apoi cincisprezece

-Și?, întrebă Vocea.

-Dă-ți dracului jos căciula aia de astrahan, ești ridicol, răspunse domnul P.

Advertisements

Written by Rares

February 14, 2012 at 4:46 pm

simple

Să scriem viața din propoziții simple. Să ne limtăm la verbe. Ascult. Pleacă. Trăiesc. Mor. Asta până îți străpunge nările pumnalul unui parfum. Până se rupe în tine cheagul rănilor cusute cu firul unor dimineți grele, în care speranța nu mai e femeia zveltă care ți-a adormit pe piept azi noapte, ci o bătrână uscată, stearpă, putredă în gură, și curvă pe deasupra. Propozițiile simple compun jocuri simple cu reguli simple. Dacă dai, dau. Dacă omori, omor. Dacă vrei, nu. Leonardo se scufundă, Kate supraviețuiește. Să ne limităm la propoziții simple. Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 20, 2012 at 3:48 pm

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 18, 2012 at 5:51 pm

Raed Arafat, sirianul vrajbei noastre

Am scris și am susținut în repetate rânduri că sunt nocivi oamenii care se pricep la orice. Eu nu mă pricep la orice. Nu sunt expert în sistemul de sănătate. Sunt doar expert în spitalele românești pe care, mai ales în ultimul an, le-am tot bântuit.

Am doi medici în familie; am mulți prieteni medici. Sistemul e mort, corupt, mai bolnav decât bolnavii. De aceea cred că distrugerea unui serviciu medical care funcționează impecabil și care salvează mii de vieți este o crimă la adresa unei națiuni. Nu e nicio diferență între asta și alte acte abominabile de tip Decret 770/1966, raționalizarea alimentelor în anii ’80, sistematizarea rurală.

În toată țara lui Gheorghe nu mai luptă nimeni cu balaurul. Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 11, 2012 at 10:33 pm

în timp ce visam

mi-am alunecat sub piele: visul tuturor lașilor, să nu mai aibă de a face cu exteriorul, nu tu frig, nu tu fierbinte, nu tu muc și sfârc (la propriu), nu tu un ras, un pârlit, o ciupeală, o vânătaie, un păr sculat când afli că ești dat afară

m-am uitat la televizor zile întregi (așezat inteligent între țesutul adipos și unul dintre mușchi, lăsați-vă imaginația să aleagă la întâmplare pentru că, în corpul meu, pot fi oriunde), mi-am citit google readerul până la ultimul feed, am apucat să citesc și cele mai nesărate cronici din Washington Post la care era pielea mea abonată, m-am amuzat să aud telefonul, dar să nu-i simt vibrația, nimic nu mă încălzea, nimic nu mă lăsa rece, ce pielea mea Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 21, 2011 at 12:03 am

am, clopotul mut și pantofii domnului Adamsescu

Am deschis, foarte aproape de băcănia domnului Johnsonescu, un magazin de mănuși fabricate din pantofi vechi.

Am fost surprins, foarte aproape de miezul zilei, să o văd intrând pe doamna Burtonescu, cerându-mi două mănuși nepereche care să provină neapărat, a insistat duduia, o veche clientă de-a mea, din pantofii unui un ofițer de marină și ai unui funcționar la banca Lloydescu. Mi se pare combinația ideală, mărturisii doamna Burtonescu, mai fermecătoare ca niciodată, purtându-și părul negru, lucios, răsucit într-un coc răsărit șic, într-o parte, spre creștetul capului care termina un corp durduliu, total nepotrivit trăsăturilor minione și mâinilor nefiresc de mici, ca de păpușă. Făcând un pas lateral, cambrând la maximum fusta dintr-o lână groasă, elegantă și totuși fără istorie, ancoră cu maximum de delicatețe dansantă un vârf de cizmă în parchetul magazinului. L-am lustruit astă-vară și m-a costat o avere, gândii, nescăpând-o din ochi. Îmi place să-mi prețuiesc clienții statornici. Banca Lloydescu mi se pare de încredere, dragul meu. În plus, marinarii îmi dau starea aceea de confort melancolic. Vin, pleacă, iubesc, lasă, mă țin în tensiune, înțelegi?, și mă privi fix, stăruitor, să vadă dacă am înțeles că sub plapuma întrebării pe care tocmai mi-a pus-o stă cuibărit tot adevărul vieții. Mormăii ceva. Ea plescăii, brusc indiferentă. Mmmșclaah, cam așa plescăii. Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 17, 2011 at 10:42 pm

gâlgâind înspăimântător / dreadfully spouting

Am scris o carte de poezie într-o sticlă de lapte. O sticlă de lapte ca pe vremuri, cu pereții groși, cu gura largă, gâlgâind lichidul alb spre căni, buze, oale, ibrice. Apoi goală. Așteptându-mi literele. Literele îngroșându-se, deformându-se hazliu uneori, înspăimântător alteori. Cu greu mă strecor seară de seară în sticlele goale de lapte din cămară. Le umplu una după alta. N-ar fi multe de zis. Nici multe de muls. Sunt câteva strofe banale. Probabil că le-am mai scris. Mai rău, le-or mai fi scris și alții.

Sticlele de lapte mă așteaptă cuminți, în întuneric, niște cârtițe transparente care-mi vor purta mereu secretul ca pe propriul lor lapte. Read the rest of this entry »