push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘femei

simple

Să scriem viața din propoziții simple. Să ne limtăm la verbe. Ascult. Pleacă. Trăiesc. Mor. Asta până îți străpunge nările pumnalul unui parfum. Până se rupe în tine cheagul rănilor cusute cu firul unor dimineți grele, în care speranța nu mai e femeia zveltă care ți-a adormit pe piept azi noapte, ci o bătrână uscată, stearpă, putredă în gură, și curvă pe deasupra. Propozițiile simple compun jocuri simple cu reguli simple. Dacă dai, dau. Dacă omori, omor. Dacă vrei, nu. Leonardo se scufundă, Kate supraviețuiește. Să ne limităm la propoziții simple. Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 20, 2012 at 3:48 pm

de ce tocmai acolo

îmi părăsi corpul dimineață și remarcasem faptul că umbra ei îmi rămase ca un abur fin pe o parte din cot de ce tocmai acolo n-aș ști să spun nici ție nici altora de ce tocmai bucata aia din cot mai rămăsese acoperită de întuneric ca și cum ar fi avut de ascuns un secret îmi părăsi corpul dimineață chiar înainte de a se prinde laptele pe fundul ibricului meu vechi cu mânerul ars poate în Crângași poate în Iancului nu-mi mai aduc aminte când a luat foc privii geamul un sfert mâncat de ceață strada se pierdea la mai puțin de zece metri oamenii se nășteau din vălătuci năuci cu greutate ajungeau în dreptul blocului meu a plecat? întrebă corpul meu probabil că da nu se mai auzea nimic prin casă nici măcar cum respiram nu am dat vreodată atenție respirației mele o mai fi rămas în vreun prosop într-o margine de pernă în forma buretelui de scaun o jumătate de urmă murdară lăsată de tenisul ei pe preșul din hol umbra îmi persista pe o parte din cot Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 24, 2011 at 12:57 pm

niște trupuri

când m-am trezit cearșafurile luaseră deja foc stăteai pe marginea chilei cu un picior atârnându-ți în apă ca o cârmă boantă cu celălalt picior ancorată pe fundul mării unsprezece (poate erau mai mulți, nu-mi aduc bine aminte) rechini cu nasul înfundat ciupeau algele care-ți crescuseră pe gambă mi-ai zâmbit palid neutru ca și cum nu te deranjau flăcările ca și cum marginea chilei era cel mai firesc loc în care puteai să fii cu un picior ancorat și cu fruntea în flăcări

și ei, ei cine sunt m-ai întrebat arătând către două corăbii de catifea indigo care se îndreptau vertiginos spre noi nimic ți-am răspuns sunt doar niște trupuri care vor deveni curând fotografii ai plescăit mulțumită apa cu piciorul mai scurt ai strâns puternic chila în brațe Read the rest of this entry »

Written by Rares

November 9, 2011 at 11:03 am

fără sonor

și era atât de obosită, atât de obosită, își privi picioarele, le simți ca pe niște ancore pe care le târa prin deșertul camerei, simțea cum se deșiră toate mobilele și se prăbușesc fără zgomot, imagini fără sonor de la cutremur, cutremur, apa nu făcea zgomot când curgea prin țeavă ducându-se repede prin găurile negre către măruntaiele pământului, nu mai făcea nici când fierbea, nici când se evapora, nici când bolborosea pe talpa încinsă a fierului de călcat,

își împinse palmele apăsând cu putere urechile să și le desfunde, ce venea dinăuntru era mai puternic decât brațele ei, ce venea dinăuntru câștigase deja bătălia cu timpanele, cu tot ce avea înăuntru, acum începu lupta pentru dinafară,

nu, nu-mi distruge caietul ăla, te rog, te implor, strigă, dar ce venea dinăuntru nu distrugea caiete, le ștergea doar, le reda virginitatea, le împrospăta omorându-le, le anula viața, își simți inima lovind cu ciocane grele, înfundate, pereții pieptului când văzu cuvintele dispărând, poate grăbindu-se și ele spre măruntaiele pământului,

se luptară apoi pe scaunul vechi pe care îi plăcea lui să șadă, acolo unde l-a admirat prima dată, unde i-a văzut mândria, unde indiferența lui față de colecția ei de aparate vechi de radio a înfuriat-o într-un fel care i-a înfierbântat pântecul,

o, de l-ar fi ucis atunci! Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 17, 2011 at 8:46 am

Posted in Ficţiune

Tagged with , , ,

texte demodate

dragă,

cuvintele tale trebuie să fie mereu desprinse din textele mereu în vogă să te-aștepți ca, după ceva timp, să ne luăm adio numai și numai din cauza asta ți se va părea stupid, desigur, însă mie-mi place să mi se vorbească modern, să mi se rupă ritmurile-n cap, să aud mereu voci sparte, și să nu te miri într-o zi c-am să plec numai și numai din cauza asta, deja nu-mi mai vorbești, ești altul, ești mult schimbat față de ce mi-ai promis, o, și cât mi-ai promis, nimeni nu-mi poate vorbi mai răspicat ca o boare de vânt

dragă,

îmi place să stau la marginea palmei tale și să aud valuri de sânge lovindu-se de buricele degetelor. e un fenomen des întâlnit la femeile de pe partea asta a planetei. îmi place când veniți, regimente întregi de femei singure, flămânde, cu pieptarele puțin descheiate cât să se vadă umbra aia a cutelor ce vă poartă sânii, și ocupați crâșmele din port, vă bateți cu pumnii și picioarele, vă întreceți în butoaie cu rom, răgușiți țipând numele iubiților voștri, îi blestemați, doamne ce-i mai blestemați, uitați de patrie, de sânge, de copii, de orgasme triste, le uitați chiar și pe cele pe care nu le puteți uita, dansați, desigur, îmi place când veniți, regimente întregi de tristeți zdruncinate, lăsați așa un parfum minunat în urma voastră cum n-a mai cunoscut orașul ăsta Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 1, 2011 at 1:07 am

încoace şi-ncolo

Bineînțeles că le-am auzit furişându-se. Ca în fiecare seară. De data asta prin spatele casei. Am umplut opaiţul cu grăsime, i-am domolit flacăra ascunzându-i un pic fitilul, m-am afundat în blana de urs (tăbăcită de fapt abia anul trecut, motiv pentru care poartă un miros greu, de bestie), am luat şişul cu plăsele din corn de cerb şi le-am aşteptat.

Primul a venit unul de acum peste 15 ani ș-un pic. Puteam aproape să pipăi mirosul de fân proaspăt, să simt gustul de fragi de pe deal. Am început să-i mănânc pistruii unul câte unul, ca atunci. I-am mâncat buzele de mure, apoi i-am băut pielea de lapte, i-am muşcat bărbia ca o caisă şi am strâns-o la piept puţin, doar puţin, cât să-i opresc respiraţia preţ de o tresărire. Spicele se aplecau încoace şi-ncolo, fără un ritm precis, fără să ştim sau să ştie dacă drumul le va fi vreodată acelaşi. Eram spicele acelea. Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 27, 2010 at 8:50 pm

lifturi reci ambalate în aburi

Cândva, braţele femeilor erau puternice: iscusite, mânuiau iatagane şi ucideau orice sau pe oricine încerca să le oprească. Cândva, braţele femeilor aveau ochi albaştri care nu îngheţau niciodată, nu cunoşteau ceaţa. Trupurile lor mânioase şi suple, mereu puse pe război, se arcuiau ca nişte armate de rădăcini senzuale şi ţâşneau spre inamic, retezându-i capul dintr-o lovitură.

Cândva, tălpile femeilor striveau grijile lumii. Pulpele lor ferme opreau avalanşele. Femeile aveau solzi de aur în jurul taliei, ecuatorul le trecea delicat prin buza inferioară. Cândva, femeile îşi tatuau pe piept, cu tuşul viperelor negre, duhurile neştiute. Cândva, femeile ţineau muzica atârnată la glezne, cu două noduri, în gama sol.  Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 22, 2010 at 4:03 pm