push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘nopti

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială Read the rest of this entry »

Advertisements

Written by Rares

January 18, 2012 at 5:51 pm

de ce tocmai acolo

îmi părăsi corpul dimineață și remarcasem faptul că umbra ei îmi rămase ca un abur fin pe o parte din cot de ce tocmai acolo n-aș ști să spun nici ție nici altora de ce tocmai bucata aia din cot mai rămăsese acoperită de întuneric ca și cum ar fi avut de ascuns un secret îmi părăsi corpul dimineață chiar înainte de a se prinde laptele pe fundul ibricului meu vechi cu mânerul ars poate în Crângași poate în Iancului nu-mi mai aduc aminte când a luat foc privii geamul un sfert mâncat de ceață strada se pierdea la mai puțin de zece metri oamenii se nășteau din vălătuci năuci cu greutate ajungeau în dreptul blocului meu a plecat? întrebă corpul meu probabil că da nu se mai auzea nimic prin casă nici măcar cum respiram nu am dat vreodată atenție respirației mele o mai fi rămas în vreun prosop într-o margine de pernă în forma buretelui de scaun o jumătate de urmă murdară lăsată de tenisul ei pe preșul din hol umbra îmi persista pe o parte din cot Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 24, 2011 at 12:57 pm

alunecări

poate că într-adevăr nu e nimic greșit smocul ăsta de iarbă care iese pe balconul meu dintr-o crăpătură a cimentului dârele murdare pe care le lasă ploaia ca niște amintiri mereu prezente pe pereți floarea uscată de liliac care se zbate amețită prinsă într-un vârtej de aer într-un colț sus jos liniște zbucium poate că nu e nimic greșit

Domnului P. i-au plăcut mereu ființele care stăpânesc mișcări suple. Mușchii sunt niște demoni pe care, dacă știi cum să-i strunești, îți pot transforma corpul într-un val care se prelinge pe o plajă fâșâind nisipul, un cântec care cucerește încet încet o încăpere, o stare dulceagă și leneșă care-ți posedă sufletul. Domnul P. îi plăceau mișcările felinelor, șerpilor, crocodililor, păsărilor și ale domnului G., un violonist slăbănog care locuia două etaje mai sus.

În mod straniu, deși domnul G. trăia singur de ceva vreme, sau cel puțin așa credeau vecinii, domnul P. îl putea auzi alunecând prin casă chiar și cu două etaje mai jos, chiar și în timp ce cânta la vioară! Domnului P. i se părea asta o ciudățenie nemaivăzută, în condițiile în care auzul lui nu mai era cel din tinerețe, blocul era destul de solid și cu tavane groase, iar domnul G., cu siguranță, nu era cel mai bun violonist din lume. Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 14, 2011 at 10:12 am

timp

e când pe sub arcadele brațelor mele trec armatele cuvintelor tale,

când oasele mele trosnesc în sobe străine, vecine, divine,

când timbrele mi se lipesc de piele,

expediindu-mă când de-a dreapta tâmplei tale,

un apostol,

când de-a stânga șoldului tău,

un cercel,

timp e când în vârful sexului îmi crește o ureche prin care ascult începutul înăuntrului tău,

o ureche

când cașaloții roz ai sânilor tăi înoată prin umorile mele,

un sân,

încet, mult mai încet decât moartea,

când carnea din asfalt e indiferentă la măcelul pașilor mărunți, cărunți, prin munți,

asfalt indiferent, Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 9, 2011 at 8:05 pm

Posted in Lumea asa cum sunt

Tagged with , ,

de îndată

de îndată ce respirația își întoarce trupul pe partea cealaltă (da, respirația este femeia alături de care dorm seară de seară nesătul, umil, blând, tandru, speriat, dispensabil) profit să imaginez nopțile în care un adagio ți va prelinge pe obraz, adunându-și gemetele în spiralele bărbiei tale, văd umbrele continentelor lăsând urme pe cerul închis de una dintre pleoapele tale, în timp ce cealaltă pleoapă veghează ca tot ceea ce iese din mine să nu mai fie niciodată numai al meu, să tăiem aerul în două, viața în două, respirațiile în două, da, și respirația asta lângă care dorm, nesătul, umil, blând și mut, să ne adunăm cu toții, toți bărbații din univers, să ne așezăm cuminți pe cerul gurii tale să-ți ascultăm concertul cuvântului “și”, profit de această ocazie (respirația încă doarme pe partea cealaltă) să îmi imaginez cum orașe noi îți piaptănă amintirile încâlcite, cum râsul tău va da repede din aripi până nu va rămâne nicio urmă de praf în ochii mei, Read the rest of this entry »

Written by Rares

April 27, 2011 at 10:10 pm

anatomică, sau poate nici măcar

lacrimile sunt niște ațe lichide poate nici măcar lichide nu sunt dar sunt mai grele decât ochii își lasă ochii în urmă plecând pe drumul subțire al căderii respirațiile sunt niște ațe din aer poate nu sunt nici măcar aer și deformările torsului nostru sunt doar o iluzie dar sunt mai ușoare decât plămânii își lasă plămânii în urmă

sângele este o ață fierbinte stacojie poate nici măcar fierbinte nu e n-am fost niciodată în sângele meu să pot spun cum e dar e mai fierbinte decât inima își lasă inima în urmă

și uite-așa ne părăsim lacrimă cu lacrimă respirație după respirație sânge în sânge ne rămân ochii ușori plămânii grei inima rece

pot să-mi dau seama cum mă fură viața cum cuvintele se strecoară noaptea în afara cărților a caietelor cum desenele pleacă dintre coperte cum hainele încep o petrecere nebună pe hol căciula dă semne de fericire și se trântește singură de podea mănușile își strâng degetele de plăcere Read the rest of this entry »

Written by Rares

April 5, 2011 at 12:05 am

Posted in Lumea asa cum sunt

Tagged with ,

dimineața

un bărbat răgușit mârâie un hit din anii ’80 pleoapele sunt grele din tavan cad încă păsări vișinii ce-am visat? n-am visat poate eram o pisică înspăimântată de un păduche imens îl ia pe păduche de braț și privesc răsăritul de la etajul al zecelea zece zece care-i și întrece păduchele sare ca un turbat ia soarele și mi-l înnoadă în jurul gâtului ce bine-ți stă răcnește răgușit cântând un hit din anii ’80 poate eram o înghețată de primăvară glazurată-n iarnă bine-ați venit doamnă, aici, la balul nostru, veți întâlni cele mai grozave creaturi, de la crocodilul Miranda miraculos mirat, până la frezia pricepută la freze care și-a schimbat frizura și ne privește cu ură și frișcă pe gură, poftiți,

poate eram un țânțar cu un comportament bipolar conducând cu o viteză incredibilă o mașină cabrio printr-un lan verde de grâu am un singur cd în ditamai mașina sunt fericit în dreapta mea e o femeie superbă are coaspele împletite în patru se înnoadă splendid în talie aripile îi flutură splendid și transparent pe serpentinele din munți un vultur singuratic ne privește cu ciudă boule Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 30, 2011 at 10:06 am