push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘nopti

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 18, 2012 at 5:51 pm

de ce tocmai acolo

îmi părăsi corpul dimineață și remarcasem faptul că umbra ei îmi rămase ca un abur fin pe o parte din cot de ce tocmai acolo n-aș ști să spun nici ție nici altora de ce tocmai bucata aia din cot mai rămăsese acoperită de întuneric ca și cum ar fi avut de ascuns un secret îmi părăsi corpul dimineață chiar înainte de a se prinde laptele pe fundul ibricului meu vechi cu mânerul ars poate în Crângași poate în Iancului nu-mi mai aduc aminte când a luat foc privii geamul un sfert mâncat de ceață strada se pierdea la mai puțin de zece metri oamenii se nășteau din vălătuci năuci cu greutate ajungeau în dreptul blocului meu a plecat? întrebă corpul meu probabil că da nu se mai auzea nimic prin casă nici măcar cum respiram nu am dat vreodată atenție respirației mele o mai fi rămas în vreun prosop într-o margine de pernă în forma buretelui de scaun o jumătate de urmă murdară lăsată de tenisul ei pe preșul din hol umbra îmi persista pe o parte din cot Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 24, 2011 at 12:57 pm

alunecări

poate că într-adevăr nu e nimic greșit smocul ăsta de iarbă care iese pe balconul meu dintr-o crăpătură a cimentului dârele murdare pe care le lasă ploaia ca niște amintiri mereu prezente pe pereți floarea uscată de liliac care se zbate amețită prinsă într-un vârtej de aer într-un colț sus jos liniște zbucium poate că nu e nimic greșit

Domnului P. i-au plăcut mereu ființele care stăpânesc mișcări suple. Mușchii sunt niște demoni pe care, dacă știi cum să-i strunești, îți pot transforma corpul într-un val care se prelinge pe o plajă fâșâind nisipul, un cântec care cucerește încet încet o încăpere, o stare dulceagă și leneșă care-ți posedă sufletul. Domnul P. îi plăceau mișcările felinelor, șerpilor, crocodililor, păsărilor și ale domnului G., un violonist slăbănog care locuia două etaje mai sus.

În mod straniu, deși domnul G. trăia singur de ceva vreme, sau cel puțin așa credeau vecinii, domnul P. îl putea auzi alunecând prin casă chiar și cu două etaje mai jos, chiar și în timp ce cânta la vioară! Domnului P. i se părea asta o ciudățenie nemaivăzută, în condițiile în care auzul lui nu mai era cel din tinerețe, blocul era destul de solid și cu tavane groase, iar domnul G., cu siguranță, nu era cel mai bun violonist din lume. Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 14, 2011 at 10:12 am

timp

e când pe sub arcadele brațelor mele trec armatele cuvintelor tale,

când oasele mele trosnesc în sobe străine, vecine, divine,

când timbrele mi se lipesc de piele,

expediindu-mă când de-a dreapta tâmplei tale,

un apostol,

când de-a stânga șoldului tău,

un cercel,

timp e când în vârful sexului îmi crește o ureche prin care ascult începutul înăuntrului tău,

o ureche

când cașaloții roz ai sânilor tăi înoată prin umorile mele,

un sân,

încet, mult mai încet decât moartea,

când carnea din asfalt e indiferentă la măcelul pașilor mărunți, cărunți, prin munți,

asfalt indiferent, Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 9, 2011 at 8:05 pm

Posted in Lumea asa cum sunt

Tagged with , ,

de îndată

de îndată ce respirația își întoarce trupul pe partea cealaltă (da, respirația este femeia alături de care dorm seară de seară nesătul, umil, blând, tandru, speriat, dispensabil) profit să imaginez nopțile în care un adagio ți va prelinge pe obraz, adunându-și gemetele în spiralele bărbiei tale, văd umbrele continentelor lăsând urme pe cerul închis de una dintre pleoapele tale, în timp ce cealaltă pleoapă veghează ca tot ceea ce iese din mine să nu mai fie niciodată numai al meu, să tăiem aerul în două, viața în două, respirațiile în două, da, și respirația asta lângă care dorm, nesătul, umil, blând și mut, să ne adunăm cu toții, toți bărbații din univers, să ne așezăm cuminți pe cerul gurii tale să-ți ascultăm concertul cuvântului “și”, profit de această ocazie (respirația încă doarme pe partea cealaltă) să îmi imaginez cum orașe noi îți piaptănă amintirile încâlcite, cum râsul tău va da repede din aripi până nu va rămâne nicio urmă de praf în ochii mei, Read the rest of this entry »

Written by Rares

April 27, 2011 at 10:10 pm

anatomică, sau poate nici măcar

lacrimile sunt niște ațe lichide poate nici măcar lichide nu sunt dar sunt mai grele decât ochii își lasă ochii în urmă plecând pe drumul subțire al căderii respirațiile sunt niște ațe din aer poate nu sunt nici măcar aer și deformările torsului nostru sunt doar o iluzie dar sunt mai ușoare decât plămânii își lasă plămânii în urmă

sângele este o ață fierbinte stacojie poate nici măcar fierbinte nu e n-am fost niciodată în sângele meu să pot spun cum e dar e mai fierbinte decât inima își lasă inima în urmă

și uite-așa ne părăsim lacrimă cu lacrimă respirație după respirație sânge în sânge ne rămân ochii ușori plămânii grei inima rece

pot să-mi dau seama cum mă fură viața cum cuvintele se strecoară noaptea în afara cărților a caietelor cum desenele pleacă dintre coperte cum hainele încep o petrecere nebună pe hol căciula dă semne de fericire și se trântește singură de podea mănușile își strâng degetele de plăcere Read the rest of this entry »

Written by Rares

April 5, 2011 at 12:05 am

Posted in Lumea asa cum sunt

Tagged with ,

dimineața

un bărbat răgușit mârâie un hit din anii ’80 pleoapele sunt grele din tavan cad încă păsări vișinii ce-am visat? n-am visat poate eram o pisică înspăimântată de un păduche imens îl ia pe păduche de braț și privesc răsăritul de la etajul al zecelea zece zece care-i și întrece păduchele sare ca un turbat ia soarele și mi-l înnoadă în jurul gâtului ce bine-ți stă răcnește răgușit cântând un hit din anii ’80 poate eram o înghețată de primăvară glazurată-n iarnă bine-ați venit doamnă, aici, la balul nostru, veți întâlni cele mai grozave creaturi, de la crocodilul Miranda miraculos mirat, până la frezia pricepută la freze care și-a schimbat frizura și ne privește cu ură și frișcă pe gură, poftiți,

poate eram un țânțar cu un comportament bipolar conducând cu o viteză incredibilă o mașină cabrio printr-un lan verde de grâu am un singur cd în ditamai mașina sunt fericit în dreapta mea e o femeie superbă are coaspele împletite în patru se înnoadă splendid în talie aripile îi flutură splendid și transparent pe serpentinele din munți un vultur singuratic ne privește cu ciudă boule Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 30, 2011 at 10:06 am

tratat despre cafea

terminasem facultatea de cafea nu am avut note foarte bune am făcut parte din categoria studenților care au vocație poate și talent dar sunt peste măsură de leneși și nu vor ajunge experți eu mi-am dorit să ajung cafegiu cu valențe de cafelist profesionist adică dacă sunt invitat la o friptură să nu mă fac de râs că am făcut o facultate degeaba am studii, domnule vedeam deja replica de la sfârșitul primei bucăți de carne și începutul primei înghițituri de cafea

am scris chiar și un mic tratat despre cafea l-am început într-o dimineață numaiștiucând și l-am terminat chiar acum am muncit mult la el cel puțin două înghițituri în fiecare dimineață

1. Pregătitul

Pentru cafea trebuie să te pregătești încă din timpul somnului. De cele mai multe ori eu adorm cu gândul deosebit de intens spre cafeaua de dimineața. Gura mi se face pungă ca unui alcoolic; în pungă găsești uneori niște cuvinte de complezență, un disc vechi cu Lampa lui Aladin, o răceală care mi-a trecut foarte greu, un telefon care sună-n noapte, dar care nu e cel pe care-l așteptai (e altcineva). Aceste lucruri din punga care devine tot mai acră da-i a ta le putem aduna sub umbrela (sau acoperișul, învelișul, ca sinonime în sens larg) a ceea ce am putea numi fără să greșim viața de complezență. Să o numim Complesența.

Mă pregătesc de cafea încă de cu noaptea, stau ore întregi de vorbă cu Complesența. Intrăm împreună-n vis, mă sărută tandru pe umăr, eu îi strivesc capul de un perete de libelule sălbatice, ei i se scurg picioarele în mușuroaie de furnici, în galerii de cârtițe, în canale, ajunge în mijlocul pământului, începe să sfârâie și apoi să fluiere ca un ibric. Știe că îmi place cafeaua la ibric, scroafa dracului. Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 25, 2011 at 12:08 pm

Posted in Ficţiune

Tagged with , , ,

încheietura – mecanică fină

am nevoie de patru pori din zona încheieturii pentru a începe cea mai frumoasă declarație de dragoste din fericire nu are nimeni disponibili patru pori din zona încheieturii câteodată porii ăștia se îndreaptă cu viteza luminii spre nord acolo unde săruturile par mai lungi din cauza luminii sau poate din cauza frigului care îngheață temeinic buzele dinții trupurile gândurile mi-a înghețat gândul chiar înainte de-a ajunge pe vreo încheietură înainte de-a captura cei patru pori indisponibili

războiul e greu armatele inegale într-o parte sunt pașii cu sânii lor fermi cu plamele lor violet cu gâturile sugrumate de sânge în clocot rece în cealaltă parte sunt gurile sufletelor flămânde scuipând promisiuni aruncând îmbrățișări letale din catapultele brațelor lupta începe fără să știm niciodată bine ce și cum cine și unde și aruncăm unii în alții cu nori cu noroi cu intestine intense ne vom atinge cu palmele goale trupurile goale și vom tresări ca în fața unui gust nou unei culori noi noi cei din nord care nu ne temem de nimic nici măcar de cei patru pori din zona încheieturii nu noi nu temem de nimic suntem războinicii frigului ultimul frig de pe continentul ăsta cald ne înfigem în abdomene lăncii purpurii să se asorteze cu  sângele vostru pășim mândri printre voi ca și cum abia acum ați învăța cum se ține o sabie în mână sabia dragii mei e ca o femeie trebuie ținută ferm în suflet iar când lovești lovești o singură dată și bine

în zona încheieturii

dați-mi patru pori să încep cea mai frumoasă declarație de dragoste dar firește nimeni nu are nevoie de ea pentru că porii noștri sunt astupați cu reziduuri sonore  de la palmele violet ni se trage probabil

Written by Rares

February 23, 2011 at 1:16 am

am acceptat adevărul cu hârtie în piept

azi noapte, zgomotul unor cărți care se prăbușesc pe-un raft. era prea întuneric și bine în pat. am uitat zgomotul și spaima într-o clipă. am adormit la loc.

dimineață, imaginea unor cărți prăbușite. îmi aduc aminte de zgomot și, cu imaginea în față, refac filmul căderii.

zilele sunt pagini de carte. între ele nu încape niciun strop de melancolie; încercăm să strecurăm o fotografie, o vedere, poate o bancnotă, dar cartea devine diformă. le pipăi și poți spune dintr-o mie ce carte conține ceva ce n-ar trebui să fie acolo. cărțile noastre ierbar. cărți insectar. cărți autobuz. cărți morgă. între paginile cărților nu încap zâmbete, nu încap zboruri, spinări cocoșate care plâng. ai dat pagina: între fila tocmai dată și cea de dinainte nu mai e nicio urmă din tine, ești deja pregătit pentru pagina care urmează.  Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 5, 2011 at 12:56 pm