push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘razboaie utile

Raed Arafat, sirianul vrajbei noastre

Am scris și am susținut în repetate rânduri că sunt nocivi oamenii care se pricep la orice. Eu nu mă pricep la orice. Nu sunt expert în sistemul de sănătate. Sunt doar expert în spitalele românești pe care, mai ales în ultimul an, le-am tot bântuit.

Am doi medici în familie; am mulți prieteni medici. Sistemul e mort, corupt, mai bolnav decât bolnavii. De aceea cred că distrugerea unui serviciu medical care funcționează impecabil și care salvează mii de vieți este o crimă la adresa unei națiuni. Nu e nicio diferență între asta și alte acte abominabile de tip Decret 770/1966, raționalizarea alimentelor în anii ’80, sistematizarea rurală.

În toată țara lui Gheorghe nu mai luptă nimeni cu balaurul. Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 11, 2012 at 10:33 pm

să fim serioși*

ne dorim să purtăm o sabie la șold poate un pistol în vremurile mai moderne să decapităm un balaur un dragon să tânjim după limpezimea zâmbetului de prințesă salvată să-i necăjim pe cei aspri să le facem viața un calva celor răi să fim în prima linie a tuturor bătăliilor să le schimbăm soarta să rescriem istoria să ne împotrivim legilor absurde să fim eroi să nu cunoaștem greșeala sau când greșim să facem greșeli istorice amuzante copleșitor de ridicole legendare ne dorim să apărem de nicăieri în situații critice să facem lumea mai bună să scăpăm copii de bătăi femei de violuri bărbați de judecăți nedrepte să-i otrăvim pe conducătorii brutali și absurzi să fim intangibili

Read the rest of this entry »

Written by Rares

December 25, 2011 at 1:57 pm

despre curaj*

*sau “ghid de utilizare a curajului pentru viitorii antreprenori”

Sunt catralioane de cărți despre afaceri. Una mai bună decât alta. Nu glumesc, majoritatea sunt chiar foarte bune. Din fiecare înveți câte ceva. Ce nu înveți este să ai curaj. Nu există nicio carte pe lumea asta care să-ți vândă emoția postexperimentală. Care să-ți vândă experiența, punct. Cumva trebuie să încerci.

Mi-a picat în mână un studiu făcut de francezi pe antreprenoriatul românesc. Că nu avem mai mult curaj. Că nu folosim soluții și tehnologii proprii (care?, aș întreba), că, și aici e punctul cel mai dureros, cercetarea nu e deloc aplicată. Adică avem cercetare, dar nu se face la comandă, ci din curiozitate științifică.

Sincer, nu prea mă interesează curajul antreprenorilor români; cumva, el se va coagula și va fi ceea ce trebuie să fie. Mă interesează curajul românilor de a începe o afacere. Read the rest of this entry »

Written by Rares

October 20, 2011 at 2:59 pm

Posted in Romania

Tagged with , , , ,

zece

1. E ceva putred. Noi, românii, nu suntem nişte imbecili, nu suntem mai proşti decât alţii – ba dimpotrivă – şi totuşi cultivăm genetic, frenetic, instituţional, sămânţa răului. În cele mai multe cazuri, în proporţie covârşitoare, a răului gratuit. Am scăpat de securea trupului şi a minţii numită comunism, am eliberat monştrii fericirii, libertăţii şi ai creativităţii. Monştrii nu au vrut să fie oi supuse: s-au transformat în fluturi, pentru unii, în vulturi, pentru alţii.

2. Ceva putred începe să se arate de când viaţa e fragedă. Basmele răutăcioase în care toată lumea suferă şi eroul trece cu bine prin pădurea cu lighioane (= se “descurcă”) sunt încă suprinzător de populare în România. Copiii se idolatrizează reciproc în funcţie de cantitatea de “rele”, prostioare pe care le comit. Niciodată lor, Doamne fereşte, ci altora. Vecinilor, educatorilor, celorlalţi copii, trecătorilor. Reflexul se naşte, se dezvoltă, rămâne. Şotiile inofensive rămân criteriu de evaluare. Felul în care copilul “scapă” din situaţii critice începe să-l formeze, să-l modeleze. Învaţă frica, învaţă că viaţa e plină de adversari şi greutăţi, că taxele şi statul sunt inamici, ca important e să ai repede, mult, să-ţi fie bine. Ideea de colectiv, cea de societate, de colegialitate, loialitate, încep să dispară. Read the rest of this entry »

Written by Rares

October 18, 2011 at 4:25 pm

mult mai bine

fericirea arată mai bine dacă o așezi între tine și soare un contre-jour să-i poți decupa linia crezi că te bucuri nu vezi decât o ștanță care taie bucăți incandescente din tine bucata de azi bucata de mâine

până nu mai rămâne nimic de tăiat de decupat și atunci inventezi istorii inventezi zâmbete ce bine e, da, ce bine e, dimineața ai impresia că te trezești bărbat după ce ți-ai spălat cârpa sufletului într-un lighean cu vin toată noaptea după ce hienele coșmarurilor au fost strivite de picioarele zvelte musculoase ale cerului ăstuia în flăcări pe care înfloresc corăbii gri ai impresia că ești chiar mai bărbat decât ieri când nici nu te puteai ridica din pat înfundat în cearșaf de greutatea copleșitoare a unui fir alb de păr

fericirea arată mai bine dacă-i dai drumul pe mare să-i poți decupa drumul de toate tristețile ce caută avalanșele astea în mijlocul oceanului? cine sunt armatele astea care scuipă ghiulele disperate spre chila bărcii mele

scuipă până mai rămân câteva așchii care te pot cumva miraculos ține la suprafață reziști până la sfârșitul vieții cu o gură de aer la zece guri de apă sărată ce bine e, da ce bine e, dimineața te trezești bărbat cămașa ți s-a uscat de le briza de noapte trec corăbii cu femei admirându-ți trupul bronzat nimeni nu știe că Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 12, 2011 at 10:47 am

când înainte, când înapoi

ce bine, spuseră cu o singură voce, vibrantă, batalioanele de călători, ce bine că sângele care ne curge picioare nu mai zgârie asfaltul, ce bine că ranițele noastre demodate se pot odihni într-o gară doar cât să-și simtă greutatea prafului care, da, nu e nicio glumă, poate strivi orice suflet imediat după ce-i ia forma, ce bine că bocancii noștri nu mai simt țeste sub tălpile crăpate, ce bine că din rănile noastre nu mai curge puroi, că am scăpat de povara capului greu purtat la înălțime (176-198 cm, în medie, pe batalion) bălăngănindu-se ca niște limbi de clopot în eter, lovind ba trecutul, ba aplecându-se în viitor, prezentul fiind doar două vertebre tasate, dureroase, un loc în care nu vor să fie, un loc din care vor să plece, lovind cu furie aerul când înainte, când înapoi, ce bine, spuse vocea tulburătoare a batalionului de călători, putem sta în șuvița asta de păr, putem avea cu toții o erecție colectivă numai și numai rostind un nume fără să simțim nimic altceva, uite, păr, spuneți odată cu mine, și hainele noastre se întăresc, viitorul și trecutul îți zâmbesc ca un trup de zeiță de hollywood, prin sânge îți trec abdomene tari și transpirate de luptători care nu vor ști vreodată ce înseamnă durerea a două vertebre tasate, dar îți vor tasa trupul între brațele lor, astfel încât valiza păcatului tău să fie mai plină și mai parfumată, Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 4, 2011 at 2:08 pm

un fir purpuriu

se mușcau fără să se rănească niște animale cum puteți privi așa ceva îmi place blana lor transpirată corpurile lor aburinde zvâcnirile lor brutale mișcări care aduc cu traiectoriile componentelor unor mașinării defecte se priveau fără să se vadă dinții lor se înmuiau cu o fărâmă de clipă înainte de a ajunge la carne buzele lor simțeau consistența osului se putea cunoaște mai bine pe sub blană fălcile rămâneau un pic încleștate cât să savureze și memoreze victoria asupra unui punct vital grumazul poate pulpa poate stomacul crupa dinții lor de lapte nu străpung niciodată pielea par să știe mereu când să se oprească se mulțumesc să smulgă niște smocuri de păr lupta pare teribilă încleștarea te ține cu sufletul la gură emoțiile îngheață respirațiile se opresc dar nu se vede niciun strop de sânge doar smocuri de păr și niște pete calme de salivă un mârâit fioros arcuiri țâșniri dar nicio mușcătură nimic să rămână să doară să stârnească panică și teamă autentică și lupta devine banală începi să-ți verifici manșeta vârful pantofului privirea fuge spre tavan spre peretele din spate trecând prin fiarele încleștate ca și cum ar fi din sticlă cei de pe rândurile din spate deja încep să se ridice oricum nu vedeau mare lucru și te întrebi ce e cu fiarele astea ce e cu spectacolul ăsta mincinos de ce îți e teamă de un dinte de lapte de un geamăt de un urlet de un smoc de păr o baltă de salivă Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 27, 2011 at 2:38 pm

încheietura – mecanică fină

am nevoie de patru pori din zona încheieturii pentru a începe cea mai frumoasă declarație de dragoste din fericire nu are nimeni disponibili patru pori din zona încheieturii câteodată porii ăștia se îndreaptă cu viteza luminii spre nord acolo unde săruturile par mai lungi din cauza luminii sau poate din cauza frigului care îngheață temeinic buzele dinții trupurile gândurile mi-a înghețat gândul chiar înainte de-a ajunge pe vreo încheietură înainte de-a captura cei patru pori indisponibili

războiul e greu armatele inegale într-o parte sunt pașii cu sânii lor fermi cu plamele lor violet cu gâturile sugrumate de sânge în clocot rece în cealaltă parte sunt gurile sufletelor flămânde scuipând promisiuni aruncând îmbrățișări letale din catapultele brațelor lupta începe fără să știm niciodată bine ce și cum cine și unde și aruncăm unii în alții cu nori cu noroi cu intestine intense ne vom atinge cu palmele goale trupurile goale și vom tresări ca în fața unui gust nou unei culori noi noi cei din nord care nu ne temem de nimic nici măcar de cei patru pori din zona încheieturii nu noi nu temem de nimic suntem războinicii frigului ultimul frig de pe continentul ăsta cald ne înfigem în abdomene lăncii purpurii să se asorteze cu  sângele vostru pășim mândri printre voi ca și cum abia acum ați învăța cum se ține o sabie în mână sabia dragii mei e ca o femeie trebuie ținută ferm în suflet iar când lovești lovești o singură dată și bine

în zona încheieturii

dați-mi patru pori să încep cea mai frumoasă declarație de dragoste dar firește nimeni nu are nevoie de ea pentru că porii noștri sunt astupați cu reziduuri sonore  de la palmele violet ni se trage probabil

Written by Rares

February 23, 2011 at 1:16 am

ce frumos

incredibil ce frumos ne mințim să nu mă trezești niciodată din nailonul ăsta alunecos transpirat în care m-ai învelit să fiu mai frumos desigur să ne privească lumea să moară de invidie să fim unul ziceai și eu te credeam ș-apoi am început să-ți spun aceleași lucruri doamne ce frumos ne mințeam tu ești lumea ești orașele lucrurile bărcile alea abandonate vapoarele eșuate piciorul de munte și ne mințeam în așa hal încât simțeai spicele de grâu în părul meu am putea despica spicul în patru să ajungem la un sfert filosofic să înțelegem că totul e construit în mintea noastră și că suntem niște păianjeni uriași scârboși monstruoși care creăm aparențele unor țesătoare delicate semipure semivirgine semicurve atractive și mințim că suntem fluturi că ne place să zburăm ca niște vulturi (mie pesonal și pelicanii mi se par foarte frumoși) și de fapt suntem niște gângănii iubitoare de întuneric și umezeală visăm la colecția noastră de prăzi de trupuri învelite în coconi în nailon alunecos să-i vedem cum suferă să ne ungă pe suflet țipetele lor deșarte dar care lor le fac bine pentru că li se pare eliberarea mai aproape da minte-mă frumos spune-mi cât de minunate sunt Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 29, 2011 at 12:50 pm

Posted in Episoade

Tagged with , ,

un marș simplu

când îi privești în ochi înțelegi imediat că pot simți cea mai subtilă prezență a tandreții: ochii lor sunt umflați, tumefiați de la nopțile de marș forțat, înfiorător, prin tot felul de tranșee săpate uneori cu mâinile goale, mușcate cu dinții, păi nu asta facem, domnule, nu săpăm tranșee în ceilalți, nu desenăm linii de front?, păi ce facem aici, ne jucăm?, ochii lor sunt acoperiți de lanuri întregi de capilare circulate de sânge albăstrui capabile să capteze urme de lumină în cel mai crunt întuneric, ochii lor tumefiați, uriași, care sunt, în mod evident, mult prea mari pentru orbitele natale, ar scăpa de ochii lor oricând, dar uită de damnare și sapă tranșee, fiecare pumn de pământ din față e o lopată aruncată peste ce-au lăsat în spate, trupuri deșirate, stomacuri golite de fluturi, de larvele dinaintea fluturilor, de dureri, fiecare mușcătură e un zâmbet de prădător către scheletele amintirilor, păi ce sunt amintirile, domnule? Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 24, 2011 at 3:41 pm