push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘tablouri

trăiesc într-un dinte

După un examen pulmonar complet inutil, orașul a început să muște din noi. În fiecare zi i se întărește dantura, ca unui câine: te mușcă mai întâi cu blândețe, dinții albi au vârfuri rotunde, moi. Boabe de orez. Apoi se ascut, se întăresc. Sunt semnele fiarei ce va fi. Orașului i-au crescut dinți de patru până la douăzecișipatru de etaje. Scuipă spre mine cu saliva lui de tramvaie și mașini prăfuite, resturile metalice de la micul dejun pe care îl ia dimineață de dimineață pe autostrăzi, prin suburbii, cartiere care moțăie sub haine reci de brumă și visuri sleite.

Orașul mușcă din mine cu dinții lui cariați în care fiecare încearcă să-și sape cavitatea lui ca o bacterie, ca o familie tartrară – sună un vecin: domnule, dumneata inventezi cuvinte chiar așa, după bunul plac? du-te -n mă-ta, zic, și-i trântesc ușa-n nas, credeam că e poștașul care-mi aduce dimineață de dimineață suc gastric la kil și periuțe ultramoderne (uneori chiar postmoderne, date pe sub mână), numai bune pentru metehnele mele – fiecare încearcă să încălzească mica lui carie cu un covor de culoare moale. Cu niște fotografii din concedii. Poate chiar câteva tablouri. Perdelele care închid bacteriile pansive, le izolează de celelalte universuri care le-ar putea afecta scurta existență în gura orașului. Cu costurile astea la-ntreținere, nici măcar o plantă nu mai poți crește. Read the rest of this entry »

Advertisements

Written by Rares

March 20, 2011 at 9:11 pm

creionul își ascute auzul

vârful negru tare ieși ca o declarație din gâtul lui de lemn moale tras printr-un inel hexagonal își întinse cuvântul până la foaia albă sau poate o linie un portret un poem ce-o ieși să lăsăm creioanele și cuvintele la voia întâmplării să ne tăiem brațele de lemn trase prin inele hexagonale și să vedem ce-o să iasă să alergăm asistentele trimise de regim cu tratamente dogmatice să le alergăm să le violăm cu niște figuri de stil poate chiar metafore să le înfigem cuvinte erecte între coapsele contractate să le distrugem viața după anii de haos și suferință pe care ni i-au răpit dăruindu-ne în schimb iluzii grețoase de ciocolată și bezea nu-mi plac dulciurile, stimată asistentă a regimului, vreau să simt gustul amar al disperării, vreau să mi se frece hainele de pielea tare a fricii, vreau să înțeleg crima lamelor reci ale trădării, vreau să adorm în brațele suferinței vârful negru începu să lase cărbune pe foaie simple semn pentru majoritatea celor care asistau la tăcutul spectacol al brațului hexagonal și mai lasă o virgulă aici nu, fără virgule, vă rog! avem tot timpul din lume pentru virgule și puncte acum e nevoie de curgeri oricum vom fi obligați să ne-ntoarcem să dăm declarații la locul crimei să arătăm cu degetul un anume vârf de creion Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 26, 2011 at 7:19 pm

fereastra

sunt două doamne atât de bine, de fapt ghicesc că sunt bine pe sub posibil înșelătoarele lor veștminte, încât îmi îngheață picioarele când le văd și trebuie să mă așez neapărat, așezare ce face să se miște un pic perdeaua, insesizabil pentru cele doamne care trec ca o zi de miercuri, nici foarte repede, nici foarte încet, așa, cât să te doară preț de câteva minute, apoi să te facă să închizi ochii cu gândurile la faldurile veștmintelor lor care se întind – tu ești cel care trage de ele – apoi cedează și acoperă amorf parchetul ca în scena unei crime, lăsându-ți în față două trupuri goale pe care, trăind numai și numai în imaginația ta, le uiți succesiv și extrem de iute pe măsură ce-ți muți privirea de la unul la altul, de la una la alta, și-ți spui (cuvinte ca niște lovituri de ciocan) aș putea să le iubesc toată viața pe doamnele astea două, care nu sunt două, sunt nouă, nouăzecișinouă, doamne, ce copile sunteți, doamnelor

– și tu, domnule

dacă reușesc să mă apropii de fereastră fără să tremure perdeaua îl văd, așa cum pleacă în fiecare dimineață, la ora 7 și patruzecișișapte de minute, încercând să evite marginile bucăților uriașe de bordură (am citit că asta e o manie, dar cine e perfect? în niciun caz colonelul care m-a lăsat în plata domnului pentru actrița aia nenorocită, și cu un neg păros pe maxilar, pe deasupra!), cum își aruncă aproape tandru fularul peste umăr lăsând câteva frânturi de aer molatic în urmă, îi văd pantofii de culoarea catsanei atât de lustruiți Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 2, 2011 at 10:16 pm

ce (dracu’) mai vrei?

ți-am făcut o rochie de dantelă am croșetat-o în ochiuri largi din fire de cactus primăvăratic (da, bănuiam c-o să-ți placă) m-ai rugat s-o mai scurtez că îți place să-ți vadă bărbații picioarele primăvara (exact în ordinea asta)

ți-am scris o carte de poeme sterile și inofensive exact așa cum le-ai vrut (nici nu cred că aș putea scrie altfel), să le ai dimineața pe veceu în loc de revistele de modă care începuseră să te plictisească și constipe

ți-am cumpărat o pătură din lână sintetică să poți sta noaptea pe balcon să fumezi trabucuri rusești de cea mai bună calitate, odată cu gura nelipsită de caviar și vodcă

te-am plimbat prin Dorohoi, am dat o jumătate de salariu pe un sejur balneo la Govora (plus “pila” în fața căreia a trebuit să mă plec la minister), ți-am arătat lumea cum n-ai mai văzut-o cu vreun bărbat, de la Dolhasca până-n Gogoșu, pe malu’ Dunării, ai stat la cele mai bune hoteluri de două stele, am mâncat ouă fierte pe bancă în Sinaia, am pierdut zile la cozi pe la șaorme în toate stațiunile de renume din țară; ba să știi că era să te duc, în nebunia mea, până la Szeged, noroc că m-au disponibilizat Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 1, 2011 at 11:07 pm

dimineața și după fiecare masă

dinții ne cresc încet, puternici, ne ajung din urmă, ne împing cu șuturi în fund, ne e frică să nu ne mușcăm singuri, n-ar fi asta cea mai mare ironie? și fugim, dar ne cresc atât de încet încât rupem cu gingiile ziua de mâine, nerăbdători, necrescuți, necopți, nepregătiți, cu dinții pe urmele noastre, abia ei vor ști cum și până unde să muște, feriți-vă din calea lor, din drumul lor alb, galben, nicotinat, tarat, cariat, dar nu mai puțin agresiv, nimicitor

și îmbrățișăm vaste întinderi de pământ, de timp, cu ochii noștri liberi în care nu intră niciun dinte, și ne amăgim că știm până unde ține dealul ăla, apa ailaltă, muntele de colo, până unde poate ajunge umărul unei femei, coapsa unui bărbat în viața noastră și timpul ni se deschide ca o scoică, poate chiar ca un fluture în față, îl prindem cu gingiile noastre sângerânde mereu și mereu nepregătite, insuficient de tari, ne vine să vomităm de la cât sânge am înghițit toată viața asta mai ales diminețile când timpul din fața noastră are cearcăne, e trist și gingiile nu-i fac nici măcar o zgârietură, și credem că suntem fericiți așa constrânși în stropul nostru de spațiu și timp, în haosul organizat al vorbelor pe care ni le spunem fără să fim contraziși vreodată, și uite-acolo un umăr, și-acolo un picior zdrelit, Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 16, 2011 at 7:16 pm

ce ne purtăm anul ăsta

este evident că revinde moda durerilor cu plelete împletite la spate în codiţe sau părul strâns într-un coc cochet, pe parchet, în debara, în patul din dormitor sau din bucătărie. codiţele se leagă în ochiuri largi în care putem prinde, după gust, trenciuri la un singur rând de nasturi, alendeloane în culori castel, îmbrăcăminte veştedă de ploaie. dar nu exagerat, ca să nu ne-ndoaie.

anul ăsta vom purta amăgiri cu sânii mari – da, se pare că revine şi această tendinţă, spre disperarea uitărilor anorexice, complice, rapace – pe care-i vom acoperi cu lenjerie invizibilă şi totuşi fermă adusă tocmai din ţara lui je te soutiens. vom da iama cu toţii în raioanele cu bucurii mici, la solduri, să ni le prindem la şolduri. cum altfel. ne vom întoarce la pantofii din piele de bizon reciclabil, doar cât să ne amintim că suntem vânători nu vânat. Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 15, 2011 at 12:40 pm

ca în fiecare an

am adormit, aşa cum fac aproape an de an, şi m-am trezit în oraşul ăsta nici mare nici mic, nici în munte nici pe malul vreunei ape, cu oameni nici ascunşi nici foarte întredeschiși, m-am trezit exact când soarele se pregătea să apună uite, tocmai după zidurile acelea de culoarea cămilelor spiralate, deci mai era un strop de lumină, după cum puteți bănui; oamenii s-au apropiat și au început să pună întrebări, da’ de ce e dama așa urâtă, da’ cine e în tablou’ ăsta, da’ p-ăsta de ce l-ați pictat așa, da’ ce, vă credeți artist, acum? da’ de unde vă inspirați, da’ cum vă alegeți modelele, da’ suferiți, da’ sunteți vesel, da’ ce-ar trebui să fac să-mi faceți și mie portretul, sunt prea gras? Read the rest of this entry »

Written by Rares

January 11, 2011 at 6:25 pm

Posted in Episoade

Tagged with , , ,