accident

vântul suflă cu putere păsările par să zboare înapoi ce frumos ar fi să poți trece prin viața plutind ținând doar brațele desfăcute îmbrățișări care te lovesc întâmplări care-ți mângâie penajul tulburându-l cu niște vârtejuri acolo unde încep să se termine penele mereu vârtejurile apar acolo unde lucrurile încep să se termine da da îmi spun copacii nu e sângele tău nu-ți fie teamă nu e boala ta nu e durerea ta nu e sufletul tău tu ai murit demult te-ai înecat în râul ăsta întrebai e corpul meu e sufletul meu

da da spun copacii ai murit demult fii calm și pozitiv așază oglinda cu fața spre ușă vântul suflă cu putere păsările au băgat în marșarier undeva în inima Franței o virgină spune pentru prima oară ah! bețivii își freacă urdorile de peste noapte un respectabil profesor își scoate nădragii din fund e sângele meu? e corpul meu? întreb

copacii (în special sălciile) își înmoaie vârfurile pletelor în apa încrețită o mașină lovește o altă mașină undeva în munți

Faruri ştirbe

M-am aşezat la masa de scris. Trebuia să-i scriu. Trebuia să-i scriu ceva, orice.

Mi-am adus aminte, ca de fiecare dată, de o grămadă de istorii comune. Pe unele le-am mai povestit. Pe cea mai amuzantă dintre ele o spun mereu la clubul de ajutorare a surdo-muţilor unde fac voluntariat de fiecare dată când (mă) simt rău şi am nevoie de izbăvire. Pe cele care mâhnesc deopotrivă sufletul şi hârtia le păstrez pentru invitaţi de soi: ultima dată povesteam ceva primarului. Stăteam chiar lângă el; stofa fină a pantalonilor lui îmi atingea docul banal ce-mi acoperea picioarele cu un fel de nădragi fără niciun dumnezeu: îmi veneau groaznic, dar erau cei mai buni pantaloni pe care-i aveam. Îl îngreţoşam pe individul ăsta parvenit cu tot felul de detalii din viaţa mea de bolnav, dar mai cu seamă îi testam limitele cu povestea celei din urmă noastre cerţi. Şi-mi făcea bine.