simple

Să scriem viața din propoziții simple. Să ne limtăm la verbe. Ascult. Pleacă. Trăiesc. Mor. Asta până îți străpunge nările pumnalul unui parfum. Până se rupe în tine cheagul rănilor cusute cu firul unor dimineți grele, în care speranța nu mai e femeia zveltă care ți-a adormit pe piept azi noapte, ci o bătrână uscată, stearpă, putredă în gură, și curvă pe deasupra. Propozițiile simple compun jocuri simple cu reguli simple. Dacă dai, dau. Dacă omori, omor. Dacă vrei, nu. Leonardo se scufundă, Kate supraviețuiește. Să ne limităm la propoziții simple.

Raed Arafat, sirianul vrajbei noastre

Am scris și am susținut în repetate rânduri că sunt nocivi oamenii care se pricep la orice. Eu nu mă pricep la orice. Nu sunt expert în sistemul de sănătate. Sunt doar expert în spitalele românești pe care, mai ales în ultimul an, le-am tot bântuit.

Am doi medici în familie; am mulți prieteni medici. Sistemul e mort, corupt, mai bolnav decât bolnavii. De aceea cred că distrugerea unui serviciu medical care funcționează impecabil și care salvează mii de vieți este o crimă la adresa unei națiuni. Nu e nicio diferență între asta și alte acte abominabile de tip Decret 770/1966, raționalizarea alimentelor în anii ’80, sistematizarea rurală.

În toată țara lui Gheorghe nu mai luptă nimeni cu balaurul.

sunt

un dinte care a scrâșnit rănind un alt dinte un dinte coborât în infernul plăcerii mușcând din pulpa diafană a unei caise sunt poate o nară care se-nfruptă din parfumul necunoscut al unei bucăți de piele un vârf de deget care-și arată pofta de viață salivând sânge pe mandibula tăioasă a unui cuțit un rând dintr-o carte care va schimba o viață un strop de ploaie pe un geam care salvează un fir de praf de la sete o pală de vânt ce ține o domnișoară-n casă pentru încă două valsuri un fir de păr care trăiește în fluxuri și refluxuri fără să fi văzut marea vreodată

poem porcin

vino,

să fim unul mai în altul cu un vârf de caltaboș,

să ne pierdem în tocăni înzăpezite,

să-ți simt pupila-ți dilatată

cum cască tandre lumi în maț,

cârnaț,

cu nesaț

cu nesaț să săpăm, îmbrățișați,

după amintiri îmbrobonite, înlănțuite în sarmalele de fier,

sclave-n timp și-n răcituri fragile

să fim serioși*

ne dorim să purtăm o sabie la șold poate un pistol în vremurile mai moderne să decapităm un balaur un dragon să tânjim după limpezimea zâmbetului de prințesă salvată să-i necăjim pe cei aspri să le facem viața un calva celor răi să fim în prima linie a tuturor bătăliilor să le schimbăm soarta să rescriem istoria să ne împotrivim legilor absurde să fim eroi să nu cunoaștem greșeala sau când greșim să facem greșeli istorice amuzante copleșitor de ridicole legendare ne dorim să apărem de nicăieri în situații critice să facem lumea mai bună să scăpăm copii de bătăi femei de violuri bărbați de judecăți nedrepte să-i otrăvim pe conducătorii brutali și absurzi să fim intangibili

de ce tocmai acolo

îmi părăsi corpul dimineață și remarcasem faptul că umbra ei îmi rămase ca un abur fin pe o parte din cot de ce tocmai acolo n-aș ști să spun nici ție nici altora de ce tocmai bucata aia din cot mai rămăsese acoperită de întuneric ca și cum ar fi avut de ascuns un secret îmi părăsi corpul dimineață chiar înainte de a se prinde laptele pe fundul ibricului meu vechi cu mânerul ars poate în Crângași poate în Iancului nu-mi mai aduc aminte când a luat foc privii geamul un sfert mâncat de ceață strada se pierdea la mai puțin de zece metri oamenii se nășteau din vălătuci năuci cu greutate ajungeau în dreptul blocului meu a plecat? întrebă corpul meu probabil că da nu se mai auzea nimic prin casă nici măcar cum respiram nu am dat vreodată atenție respirației mele o mai fi rămas în vreun prosop într-o margine de pernă în forma buretelui de scaun o jumătate de urmă murdară lăsată de tenisul ei pe preșul din hol umbra îmi persista pe o parte din cot

am, clopotul mut și pantofii domnului Adamsescu

Am deschis, foarte aproape de băcănia domnului Johnsonescu, un magazin de mănuși fabricate din pantofi vechi.

Am fost surprins, foarte aproape de miezul zilei, să o văd intrând pe doamna Burtonescu, cerându-mi două mănuși nepereche care să provină neapărat, a insistat duduia, o veche clientă de-a mea, din pantofii unui un ofițer de marină și ai unui funcționar la banca Lloydescu. Mi se pare combinația ideală, mărturisii doamna Burtonescu, mai fermecătoare ca niciodată, purtându-și părul negru, lucios, răsucit într-un coc răsărit șic, într-o parte, spre creștetul capului care termina un corp durduliu, total nepotrivit trăsăturilor minione și mâinilor nefiresc de mici, ca de păpușă. Făcând un pas lateral, cambrând la maximum fusta dintr-o lână groasă, elegantă și totuși fără istorie, ancoră cu maximum de delicatețe dansantă un vârf de cizmă în parchetul magazinului. L-am lustruit astă-vară și m-a costat o avere, gândii, nescăpând-o din ochi. Îmi place să-mi prețuiesc clienții statornici. Banca Lloydescu mi se pare de încredere, dragul meu. În plus, marinarii îmi dau starea aceea de confort melancolic. Vin, pleacă, iubesc, lasă, mă țin în tensiune, înțelegi?, și mă privi fix, stăruitor, să vadă dacă am înțeles că sub plapuma întrebării pe care tocmai mi-a pus-o stă cuibărit tot adevărul vieții. Mormăii ceva. Ea plescăii, brusc indiferentă. Mmmșclaah, cam așa plescăii.

înmormântarea și paltonul convex al domnului P. * the funeral and Mister P.’s convex coat

– Fiți amabilă, doamnă, am cerut explicit un palton convex, spuse răspicat domnul P., oarecum uluit de indiferența, mai degrabă delăsarea ce aducea o lehamite prin firul telefonului, prin galena plină de paraziți, prin receptorul gălbui pe care se mai vedeau literele perfect decupate ale logo-ului Telefunken, prin ureche, lovind deranjant timpanul, creând stimuli cerebrali care provocau senzații deloc plăcute ocupantului apartamentului numărul 7, scara 1, strada Maior Ostășescu, București. Adică domnul P. în persoană.

– Și?, întrebă pe un ton acru-indiferent operatoarea. Convex ați cerut, n-am avut decât concav. Asta e, nu trebuie să faceți atâta caz. Unii au cerut nasturi cu elice și le-am trimis bricege aeropurtate pentru că nu mai aveam nasturi pe stoc. Încercăm să nu ne lăsăm clienții cu ochii-n soare, dar dumneavoastră nu apreciați asta. Mă rog, și-și drese glasul, s-ar putea să nu fie cel mai comod palton pe care-l avem pe stoc, dar măcar e ceva, nu?! Am fi putut…

niște trupuri

când m-am trezit cearșafurile luaseră deja foc stăteai pe marginea chilei cu un picior atârnându-ți în apă ca o cârmă boantă cu celălalt picior ancorată pe fundul mării unsprezece (poate erau mai mulți, nu-mi aduc bine aminte) rechini cu nasul înfundat ciupeau algele care-ți crescuseră pe gambă mi-ai zâmbit palid neutru ca și cum nu te deranjau flăcările ca și cum marginea chilei era cel mai firesc loc în care puteai să fii cu un picior ancorat și cu fruntea în flăcări

și ei, ei cine sunt m-ai întrebat arătând către două corăbii de catifea indigo care se îndreptau vertiginos spre noi nimic ți-am răspuns sunt doar niște trupuri care vor deveni curând fotografii ai plescăit mulțumită apa cu piciorul mai scurt ai strâns puternic chila în brațe

lacul șapte

undeva incert, dar exact la jumătatea distanței dintre buric și coșul pieptului (acolo unde se presupune, fără nicio dovadă în acest sens, că s-ar ascunde penele triste ale tuturor cocoșilor de munte nepalezi), apăru un lac. mai întâi un lac de sudoare, apoi un lac artificial, apoi un lac de unghii și, în cele din urmă, un superb lac vulcanic. pe marginea lui, din când în când, se așezau gânduri făcute ghem: unul despre o bicicletă galbenă cu șa neagră, lungă, mult prea înaltă pentru un asemenea gând. un altul despre scrisorile pe care le pierduse exact între momentul scrierii adreselor și umezirii timbrelor cu limba. și un al treilea, gând care venea cel mai des pe marginea lacului, despre mănușile cu un singur deget, din piele maro, uitate în gușa încărcată cu cerneală a unui stilou răpitor.

lacul așteaptă în fiecare seară ploi importante, esențiale, ar spune unii, pline cu pâlnii de gramofoane din care curg sunete stâlcite, de o lichiditate îndoielnică. cu toate acestea, lacul dintre buric și coșul pieptului a devenit sursa cea mai importantă de lichidități atât pentru Fondul Mărunt Internațional, cât și pentru Banca Universală.