push the button

rostul vieții e să râzi

Posts Tagged ‘amintiri din razboi

amratatșianulăstanobelu’

ca mai toate ratările nu prea intensă nu prea rece nu prea tăioasă nu prea fierbinte mai scriem un pic mai ratăm un pic doamne dă-mi virginele care se ascund în spatele Nobelului ce frumoase sunt cum am ratat autobuzul 300 care mă ducea la Chibrit sfrijit chinuit am ratat coada mai scurtă de la hypermarket am ratat ofertele speciale am ratat-o pe fata aia cu picioare lungi și sprâncene ca ghidonul unei motociclete de curse am ratat ultima suflare a bunicilor mei am ratat răsăritul cel mai extraordinar de perfect în care lumina cădea nemaipomenit de nemaiîntâlnit de perfect Read the rest of this entry »

Advertisements

Written by Rares

October 6, 2011 at 7:28 pm

tibii din viitor

sau poate că roșu e căldura pe care o simți scurgându-ți-se pe buze când iei primul pumn în nas timpul e ochiul băgat și adormit între două amintiri difuze dar plăcute mirosind a pâine prăjită sticlă de lapte cu capac de staniol sifoane-girafe cu pârghie tremurândă nu, domnule, nu mai trăiește nimeni în trecut, cine suntem noi să ne lamentăm, noi primim viitorul cu pieptul/unii cu păr, altele cu sfârcuri tari/ poate că vina e când tibia nu mai stă sigur în articulații când ligamentele o fac să tremure să doară ce-are vina cu tibia ce-are afina cu Libia primul pumn în nas pe care-l simți până-n tibii amintirile pe care le strivești între foile unor cărți le-am împrumutat, domnule, nu le mai am au trimis câțiva reprezentanți ai ministerului straveziu să-mi străvezească viața mie tocmai mie Read the rest of this entry »

Written by Rares

October 3, 2011 at 6:52 pm

mult mai bine

fericirea arată mai bine dacă o așezi între tine și soare un contre-jour să-i poți decupa linia crezi că te bucuri nu vezi decât o ștanță care taie bucăți incandescente din tine bucata de azi bucata de mâine

până nu mai rămâne nimic de tăiat de decupat și atunci inventezi istorii inventezi zâmbete ce bine e, da, ce bine e, dimineața ai impresia că te trezești bărbat după ce ți-ai spălat cârpa sufletului într-un lighean cu vin toată noaptea după ce hienele coșmarurilor au fost strivite de picioarele zvelte musculoase ale cerului ăstuia în flăcări pe care înfloresc corăbii gri ai impresia că ești chiar mai bărbat decât ieri când nici nu te puteai ridica din pat înfundat în cearșaf de greutatea copleșitoare a unui fir alb de păr

fericirea arată mai bine dacă-i dai drumul pe mare să-i poți decupa drumul de toate tristețile ce caută avalanșele astea în mijlocul oceanului? cine sunt armatele astea care scuipă ghiulele disperate spre chila bărcii mele

scuipă până mai rămân câteva așchii care te pot cumva miraculos ține la suprafață reziști până la sfârșitul vieții cu o gură de aer la zece guri de apă sărată ce bine e, da ce bine e, dimineața te trezești bărbat cămașa ți s-a uscat de le briza de noapte trec corăbii cu femei admirându-ți trupul bronzat nimeni nu știe că Read the rest of this entry »

Written by Rares

May 12, 2011 at 10:47 am

orice, numai nu

cum ar fi să strângi între dinți un bob de strugure, să-ți curgă prin sânge gustul de strugure, să-l fi moștenit de la bunicul tău care strivea struguri între dinți, care-l moștenea de la bunicul lui care îl ținea într-un portofel de piele, pe o stradă din Londra, îmi place să cred, și din bob să țâșnească dulceață de portocale, sau colțul unei coperte de plastic al unui caiet dictando. cum ar fi să îți duci mâna la ochi – ți se pare că vezi totul prin ceață, cu obiectele-idei deja moștenite de la tatăl tău care vedea obiectele ca prin ceață, în special toamna, iar în ochi să simți lâna groasă a unei fuste grena pe care ți-au căzut privirile un pic mai devreme, să te înțepi în cuțitul din bucătărie peste care ai alunecat cu ochii căutând lingurița de cafea. cum ar fi să se adune norii în urechea ta și să înceapă acolo furtuni, să le alungi în pământ cu un simplu dop de polistiren moale, cum ar fi, când tu ai moștenit de la bunica ta o ureche muzicală desăvârșită alături de cei doi dogi germani nemuritori.

cum ar fi să întinzi mâna după cana de cafea, moștenești gustul de cafea de la mama ta, știi cum arată o cană de cafea de la verișoara ta cea bună, străstrăstrăstrăstrănepoata unui Bismarck care, cu toții știm, era sau nu amator de cești de cafea prusace, și cana să aibă forma unei trestii de zahăr (deși bei cafeaua neagră), apoi să întorci capul speriat și să găsești în locul femeii lângă care ai adormit aseară o pereche de struți pitici și extrem de agresivi, purtând la gât eșarfe turcoaz de mătase de fluturi de la Târgu-Jiu. Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 31, 2011 at 9:20 pm

când înainte, când înapoi

ce bine, spuseră cu o singură voce, vibrantă, batalioanele de călători, ce bine că sângele care ne curge picioare nu mai zgârie asfaltul, ce bine că ranițele noastre demodate se pot odihni într-o gară doar cât să-și simtă greutatea prafului care, da, nu e nicio glumă, poate strivi orice suflet imediat după ce-i ia forma, ce bine că bocancii noștri nu mai simt țeste sub tălpile crăpate, ce bine că din rănile noastre nu mai curge puroi, că am scăpat de povara capului greu purtat la înălțime (176-198 cm, în medie, pe batalion) bălăngănindu-se ca niște limbi de clopot în eter, lovind ba trecutul, ba aplecându-se în viitor, prezentul fiind doar două vertebre tasate, dureroase, un loc în care nu vor să fie, un loc din care vor să plece, lovind cu furie aerul când înainte, când înapoi, ce bine, spuse vocea tulburătoare a batalionului de călători, putem sta în șuvița asta de păr, putem avea cu toții o erecție colectivă numai și numai rostind un nume fără să simțim nimic altceva, uite, păr, spuneți odată cu mine, și hainele noastre se întăresc, viitorul și trecutul îți zâmbesc ca un trup de zeiță de hollywood, prin sânge îți trec abdomene tari și transpirate de luptători care nu vor ști vreodată ce înseamnă durerea a două vertebre tasate, dar îți vor tasa trupul între brațele lor, astfel încât valiza păcatului tău să fie mai plină și mai parfumată, Read the rest of this entry »

Written by Rares

March 4, 2011 at 2:08 pm

un fir purpuriu

se mușcau fără să se rănească niște animale cum puteți privi așa ceva îmi place blana lor transpirată corpurile lor aburinde zvâcnirile lor brutale mișcări care aduc cu traiectoriile componentelor unor mașinării defecte se priveau fără să se vadă dinții lor se înmuiau cu o fărâmă de clipă înainte de a ajunge la carne buzele lor simțeau consistența osului se putea cunoaște mai bine pe sub blană fălcile rămâneau un pic încleștate cât să savureze și memoreze victoria asupra unui punct vital grumazul poate pulpa poate stomacul crupa dinții lor de lapte nu străpung niciodată pielea par să știe mereu când să se oprească se mulțumesc să smulgă niște smocuri de păr lupta pare teribilă încleștarea te ține cu sufletul la gură emoțiile îngheață respirațiile se opresc dar nu se vede niciun strop de sânge doar smocuri de păr și niște pete calme de salivă un mârâit fioros arcuiri țâșniri dar nicio mușcătură nimic să rămână să doară să stârnească panică și teamă autentică și lupta devine banală începi să-ți verifici manșeta vârful pantofului privirea fuge spre tavan spre peretele din spate trecând prin fiarele încleștate ca și cum ar fi din sticlă cei de pe rândurile din spate deja încep să se ridice oricum nu vedeau mare lucru și te întrebi ce e cu fiarele astea ce e cu spectacolul ăsta mincinos de ce îți e teamă de un dinte de lapte de un geamăt de un urlet de un smoc de păr o baltă de salivă Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 27, 2011 at 2:38 pm

creionul își ascute auzul

vârful negru tare ieși ca o declarație din gâtul lui de lemn moale tras printr-un inel hexagonal își întinse cuvântul până la foaia albă sau poate o linie un portret un poem ce-o ieși să lăsăm creioanele și cuvintele la voia întâmplării să ne tăiem brațele de lemn trase prin inele hexagonale și să vedem ce-o să iasă să alergăm asistentele trimise de regim cu tratamente dogmatice să le alergăm să le violăm cu niște figuri de stil poate chiar metafore să le înfigem cuvinte erecte între coapsele contractate să le distrugem viața după anii de haos și suferință pe care ni i-au răpit dăruindu-ne în schimb iluzii grețoase de ciocolată și bezea nu-mi plac dulciurile, stimată asistentă a regimului, vreau să simt gustul amar al disperării, vreau să mi se frece hainele de pielea tare a fricii, vreau să înțeleg crima lamelor reci ale trădării, vreau să adorm în brațele suferinței vârful negru începu să lase cărbune pe foaie simple semn pentru majoritatea celor care asistau la tăcutul spectacol al brațului hexagonal și mai lasă o virgulă aici nu, fără virgule, vă rog! avem tot timpul din lume pentru virgule și puncte acum e nevoie de curgeri oricum vom fi obligați să ne-ntoarcem să dăm declarații la locul crimei să arătăm cu degetul un anume vârf de creion Read the rest of this entry »

Written by Rares

February 26, 2011 at 7:19 pm