se întâmplă ceva

se întâmplă ceva sub asfaltul tâmplei mele stângi fix acolo unde patru dumnezei își încearcă talentul pe o chitară acustică unde demonii joacă șotron unde șapte babe îngălate încearcă să-mi facă fus tristețile unde încheietura mâinii stângi a unei femei troznește ca un lemn umed într-o cabană din Alpi unde bărbații își mângâie femele pe creștet cu palmele pline de sânge unde pâinea e făcută din praf de pușcă unde sunete bizare se întâlnesc în același dans drăcesc ca și noaptea trecută unde aventurierii scapă pe lumea ailaltă cu cearșafurile întinse pe catarge

al dracu’

timpul nu mai găsește locuri potrivite să mă strivească ești o muscă îmi spune nopțile strivindu-mă de farul unei mașini roșii decapotabilă ce gonește spre un loc de coastă purtând doi tipi un tip și-o tipă sau doi tipi sau două tipe n-avem niciun standard aici încep să curg murind pe farul fierbinte luminos ce catharsis mai bun pentru o muscă unde mi-aș fi găsit mai curând gloria decât arzându-mi ultima clipă pe rugul electric al unui far de decapotabilă roșie ești un gunoi îmi strigă ziua și mă lipește de trotuare ca pe-o flegmă aștept neputincios frigul privind gleznele minunate ale unor tinere pufoase pantofi amenințători ai domnilor mașinile niște uriași rapizi demoni zgomotoși transportând indivizi necunoscuți speciei mele flegmatice

simple

Să scriem viața din propoziții simple. Să ne limtăm la verbe. Ascult. Pleacă. Trăiesc. Mor. Asta până îți străpunge nările pumnalul unui parfum. Până se rupe în tine cheagul rănilor cusute cu firul unor dimineți grele, în care speranța nu mai e femeia zveltă care ți-a adormit pe piept azi noapte, ci o bătrână uscată, stearpă, putredă în gură, și curvă pe deasupra. Propozițiile simple compun jocuri simple cu reguli simple. Dacă dai, dau. Dacă omori, omor. Dacă vrei, nu. Leonardo se scufundă, Kate supraviețuiește. Să ne limităm la propoziții simple.

acum am timp

Sprijini coatele pe masă și-și împreună mâinile ca-ntr-o rugăciune. Privi prin dreapta degetelor încălecate, cercetând pe îndelete, ca pentru prima oară, obiectele din bucătăria prost luminată. Mușamaua galbenă cu flori roșii, mai întâi, tăiată în mii de locuri, cicatrici mai lungi sau mai scurte, fâșii subțiri lipsă care lăsau să se vadă carnea maronie a lemnului de dedesubt, mușamaua pe care o știa pe de rost, îi apărea în toate visele despre ei, învelea toate discuțiile într-un strat familiar, ca zăpada din fotografia de la Bușteni fără de care cabana, copacii, schiurile înfipte la întâmplare ca niște bețe de chibrit, oamenii care zâmbeau n-ar mai fi fost cabana, copacii, schiurile, oamenii, ci ar fi fost altceva, într-o altă fotografie, într-o altă viață, amintită într-o altă bucătărie, de altcineva.

Decolând de pe mușama, privirea i se opri marginea greu conturată în semiîntuneric a bufetului, recondiționat acum câțiva ani de doi tâmplari nepricepuți care îngroșaseră cu vopsea locurile în care vârsta și cariile mușcaseră prea adânc din miezul mobilierului. Mereu spusese că bufetul seamănă cu o bucătăreasă grasă, o negresă cu pielea lucitoare și zâmbetul de fildeș ca în nuvelele americane sudiste, sau ca Mammy, din Gone With The Wind, așa, cu bustul sferic în care stau cuminți paharele de țuică, zâmbi la gândul: Armata paharelor de țuică, renumita descoperire arheologică din Berceni, acum deschisă publicului în expoziție mondială

crezi că ştii, dar nu / you think you know, but no

Crezi că degetele încep de la marginea pielii, dar nu. Încep dintr-o genă rebelă care a vrut să-ţi dea degete mai scurte. Mie, mai lungi. Încep de la răsuflarea microscopică uşurată a unui fir de praf, încă uluit că a scăpat văilor şi munţilor de pe buricul degetului tău arătător. Încep cu pielea fetei dintr-a treia care te-a electrocutat până dincolo de moarte.

Crezi că amintirile încep cu o bicicletă, dar nu. Încep din mizeria de pe opinca unui străbunic, uitat undeva între două traverse de tren şi o cruce incertă, pe lângă Făgăraş. Încep dintr-o mică rană la genunchi din care a curs tot sângele romanilor, tătarilor, hunilor, bulgarilor. Încep dintr-o oală de pământ în care axis mundi era un centimetru pătrat de coastă afumată, vişinie.

de ce tocmai acolo

îmi părăsi corpul dimineață și remarcasem faptul că umbra ei îmi rămase ca un abur fin pe o parte din cot de ce tocmai acolo n-aș ști să spun nici ție nici altora de ce tocmai bucata aia din cot mai rămăsese acoperită de întuneric ca și cum ar fi avut de ascuns un secret îmi părăsi corpul dimineață chiar înainte de a se prinde laptele pe fundul ibricului meu vechi cu mânerul ars poate în Crângași poate în Iancului nu-mi mai aduc aminte când a luat foc privii geamul un sfert mâncat de ceață strada se pierdea la mai puțin de zece metri oamenii se nășteau din vălătuci năuci cu greutate ajungeau în dreptul blocului meu a plecat? întrebă corpul meu probabil că da nu se mai auzea nimic prin casă nici măcar cum respiram nu am dat vreodată atenție respirației mele o mai fi rămas în vreun prosop într-o margine de pernă în forma buretelui de scaun o jumătate de urmă murdară lăsată de tenisul ei pe preșul din hol umbra îmi persista pe o parte din cot

am, clopotul mut și pantofii domnului Adamsescu

Am deschis, foarte aproape de băcănia domnului Johnsonescu, un magazin de mănuși fabricate din pantofi vechi.

Am fost surprins, foarte aproape de miezul zilei, să o văd intrând pe doamna Burtonescu, cerându-mi două mănuși nepereche care să provină neapărat, a insistat duduia, o veche clientă de-a mea, din pantofii unui un ofițer de marină și ai unui funcționar la banca Lloydescu. Mi se pare combinația ideală, mărturisii doamna Burtonescu, mai fermecătoare ca niciodată, purtându-și părul negru, lucios, răsucit într-un coc răsărit șic, într-o parte, spre creștetul capului care termina un corp durduliu, total nepotrivit trăsăturilor minione și mâinilor nefiresc de mici, ca de păpușă. Făcând un pas lateral, cambrând la maximum fusta dintr-o lână groasă, elegantă și totuși fără istorie, ancoră cu maximum de delicatețe dansantă un vârf de cizmă în parchetul magazinului. L-am lustruit astă-vară și m-a costat o avere, gândii, nescăpând-o din ochi. Îmi place să-mi prețuiesc clienții statornici. Banca Lloydescu mi se pare de încredere, dragul meu. În plus, marinarii îmi dau starea aceea de confort melancolic. Vin, pleacă, iubesc, lasă, mă țin în tensiune, înțelegi?, și mă privi fix, stăruitor, să vadă dacă am înțeles că sub plapuma întrebării pe care tocmai mi-a pus-o stă cuibărit tot adevărul vieții. Mormăii ceva. Ea plescăii, brusc indiferentă. Mmmșclaah, cam așa plescăii.

nu vreau nici măcar un pahar cu apă/I don’t even need a glass of water

ce mult ne asemănăm eu într-o mare de oameni nevoind altceva decât să fiu lăsat în pace neatins să-mi simt virginele tăceri cum se lovesc mecanic dur de ticăitul ceasului de pe birou tu într-o mare de singurătate înconjurat de ceasuri care tac dorind să te calce trenuri înțesate de oameni să te lovească autobuzul 226 cu articulațiile îndoite de suprasarcină îmi place să cred că ne asemănăm că suntem la fel de însetați de pahare cu fizica lui du-te vino între două stări extreme ce bine ne face să discutăm despre ele dar știi eu nu sunt nici ăla nici celălalt sunt undeva în zona mea de confort acolo unde cred că mă asemăn cu toată lumea chiar și cu tine care ți-ai întinde pielea pe trotuare să simți tălpi mii zeci de mii de tălpi purtând greutăți și vieți atât de diferite să le auzi larma ca să nu mai simți zgomotul propriei vieți eu să încerc să mai prind câteva frânturi din cântecul vieții mele

butonul șapte

utopie bidimensională

bătrânul acela care-mi vinde mereu ziarul de alaltăieri putea lua orice lift dar l-a luat chiar pe ăsta mic care-mi trece acum dureros prin încheietura mâinii drepte îl aud strigând pe bătrân câteva cuvinte fără noimă ar putea fi instrucțiunile de utilizare a liftului după voce îl simt cu stânga citește biblia cu dreapta scrisoarea pe care a găsit-o în sertarul mesei din bucătăria pe care-o împărțea cu fosta nevastă “dragă geta…” și restul se pierdea între etajul 4 și 5 și ce să fac eu cu ziarul de alaltăieri poate nu ați citit bine poate v-a scăpat ceva da chiar mi-a scăpat uite e chiar anunțul în care anunțam că am o formă avansată de miopie una atât de avansată încât optsprezece savanți urcați în autobuzul 18 nu o pot ajunge

niște trupuri

când m-am trezit cearșafurile luaseră deja foc stăteai pe marginea chilei cu un picior atârnându-ți în apă ca o cârmă boantă cu celălalt picior ancorată pe fundul mării unsprezece (poate erau mai mulți, nu-mi aduc bine aminte) rechini cu nasul înfundat ciupeau algele care-ți crescuseră pe gambă mi-ai zâmbit palid neutru ca și cum nu te deranjau flăcările ca și cum marginea chilei era cel mai firesc loc în care puteai să fii cu un picior ancorat și cu fruntea în flăcări

și ei, ei cine sunt m-ai întrebat arătând către două corăbii de catifea indigo care se îndreptau vertiginos spre noi nimic ți-am răspuns sunt doar niște trupuri care vor deveni curând fotografii ai plescăit mulțumită apa cu piciorul mai scurt ai strâns puternic chila în brațe